În decursul anului calendaristic, conform directivelor europene, există două „treceri” sau „schimbări” ale timpului, mai în față sau mai în spate a direcției acului de ceasornic: ora de vară, respectiv ora de iarnă, la care vom fi părtași mâine.

Indiferent de cele două ipostaze ale orelor civile, al reglementărilor omenești, mai există un altfel de timp, și anume timpul liturgic; adică timpul petrecut în biserică, în cadrul săvârșirii slujbelor liturgice. Timpul liturgic reprezintă veșnicia. În acest sens, părintele grec arhimandrit Epifanie menționează faptul că „Biserica nu este supusă timpului curgător”. Iar eu aș mai adăuga faptul că este impropriu ca în biserici să se afișeze un ceas care să indice ora. Alte biserici au câte două-trei ceasuri (orologii) care indică timpul; de parcă am sta cu „porția” în casa Tatălui Ceresc. De ce? Pentru că în interiorul lăcașului de închinare ne aflăm într-un altfel de timp: timpul lui Dumnezeu și nu al nostru.

De multe ori se folosește greșit expresia: „trece timpul”. Este impropriu spus, pentru că noi trecem prin timp. Noi ne naștem, noi trăim și noi murim. Noi suntem cei efemeri, adică trecători pe acest pământ. Părintele Dumitru Stăniloae, în „Dogmatica”, menționează acest aspect tainic: „noi trecem prin timp, timpul nu trece niciodată”. De ce se întâmplă acest lucru? Este foarte simplu. Noțiunea de timp și de delimitare a timpului a fost inventată de om, care nu poate cuprinde eternitatea și veșnicia lui Dumnezeu. Se poate desprinde și alcătui o adevărată filosofie cu privire la acest lucru; Goethe, de exemplu, susținea faptul că fiecare secundă a timpului are o valoare infinită. O oră petrecută în biserică poate fi un timp îndelungat pe care l-am câștigat în Împărăția lui Dumnezeu.

Privind înspre lumea contemporană, indiferent de ora la care aderăm sau încotro ne îndreptăm, cel mai important lucru este să fim în timpul bisericii, al rugăciunii și al comuniunii cu Hristos și cu sfinții din ceruri. Ora liturgică este arvună spre Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, acolo unde ne vom întâlni la un moment dat cu fiecare dintre cei dragi, plecați mai devreme spre Dumnezeu.

Așadar, încheind într-o vorbă mai mult sau mai puțin umoristică, să ne bucurăm de faptul că ora 4.00 devine ora 3.00: pentru că am câștigat o oră de rugăciune în plus!