Într-o zi, stând la pangar, din întâmplare mi-am îndreptat privirea în sus şi am văzut un cui, care era pe de-a-ntregul ruginit.

Lăsându-mi capul în jos, ca într-adins, văd şi acolo, în podea, chiar lângă picioarele mele, un alt cui, a cărui „pălărie” era strălucitoare. În clipa aceea am fost străfulgerat de gândul că de nu va fi cineva şlefuit întocmai ca şi cuiul acesta, nu va putea să strălucească întru Împărăţia Cerurilor.

Pentru că acela ce stă pe o treaptă înaltă, adeseori se acoperă cu rugină şi toţi îl văd, dar nimeni nu se poate atinge de el pentru a-l curăţa, sau nici măcar nu poate nimeni să îi spună, din pricina înălţimii la care se află, că nu este curat, ci stă doar şi se uită la dânsul, chiar şi cu preţuire uneori, prin aceasta ascunzând şi mai mult de el adevărata stare în care se găseşte.

Iar cel ce stă pe o treaptă mai joasă e şters şi îndoit de orişicine, şi cu toate că „pălăria” i se roade puţin, dar în schimb se face mai strălucitoare şi niciodată nu poate să se acopere cu rugină. Asemenea şi tu, Gheorghe, îmi ziceam eu mie, trebuie să fii sub picioarele tuturor, dacă vrei să te umpli de strălucire întru împărăţia Tatălui Ceresc.

(Stareţul Gheorghe din Zadonsk, Jurnalul unui zăvorât, Ed. Sophia, 2013, p. 53-54)