Acum aproape doi ani, publicam, pe portalul doxologia.ro, articolul cu titlul "De ce n-a ţipat Petru la ceilalţi apostoli", în care, pornind de la pericopa evanghelică a "potolirii furtunii" (ce se va citi mîine în biserici), încercam să desprind o serie de învăţături de folos pentru un creştin al zilelor noastre. Recitindu-l, îmi dau seama că acele consideraţii sînt la fel de actuale, dar că sînt necesare o serie de amendamente, nu în sensul corectării, ci în sensul completării lor. Voi relua, pe scurt, o serie de elemente din textul amintit spre a întregi, apoi, o posibilă interpretare a episodului din viaţa pămîntească a Domnului relatat la Matei 14, 22-33 (şi pe care-l mai găsim şi la Marcu 6, 45-54 sau la Ioan 6, 16-21).

La a patra strajă din noapte, adică undeva pe la orele trei ale dimineţii, în mijlocul unei furtuni cumplite, care făcea imposibilă înaintarea corăbioarei în care se aflau apostolii, Domnul le apare acestora mergînd pe apă. Toţi se cutremură şi se înspăimîntă neputîndu-se bucura că a venit la dînşii Iisus, însă Petru, năvalnic şi nerăbdător cum îi era felul, cere binecuvîntare pentru a merge pe apă pînă la Dînsul. Numai că, în timp ce mergea pe apă, cu ochii ţintă la Mîntuitorul, la un moment dat, mutîndu-şi privirea spre vînturile şi valurile din jur, "s-a temut" şi a început să se scufunde. Cu alte cuvinte, privind la furtună, pierde nu doar contactul vizual cu Cel care este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), ci pierde însăşi legătura directă cu Fiul lui Dumnezeu şi, implicit, cu puterea care îl ţinea la suprafaţă. Aşa cum menţionam şi acum doi ani, în acest pasaj scripturistic găsim răspuns la o problemă care frămîntă, parcă din ce în ce mai tare, multe conştiinţe creştine: cea a atitudinii pe care se cuvine să o avem în faţa tendinţei de a limita libertatea şi de a controla cît mai eficient fiecare persoană. Răspunsurile la o astfel de frămîntare se situează între doi poli, de la a considera că nu trebuie să ne îngrijorăm deloc de mersul lucrurilor în lume, de toate deciziile politice cu impact major asupra vieţii private a persoanei, pînă la a decreta iminenta împlinire a profeţiilor din Apocalipsă şi a îndemna la o luptă pe faţă cu orice formă de "pecetluire" a omului.

Dacă ne speriem, precum Petru, de puterea demonică a unor vînturi care ne biciuiesc faţa şi ameninţă să ne cuprindă pămînteasca noastră existenţă, dezlipindu-ne astfel privirea şi inima de Hristos, atunci începem să ne scufundăm. Aşa se întîmplă şi cu cei care, în avîntul lor bine intenţionat, se trezesc în mijlocul furtunii dar, dezlipindu-şi inima de Domnul, deşi tari în rîvnă, ajung a slăbi în credinţă, sfîrşind prin a fi speriaţi sau înspăimîntaţi de-a binelea de ceea ce se întîmplă în lume. Dar încă nu e nimic pierdut. Căci şi Petru, văzînd că se scufundă, conştientizînd pericolul, şi-a întors din nou privirea la Hristos, strigînd din tot sufletul: "Doamne, scapă-mă!". Problema intervine abia atunci cînd nu realizezi că spaimele tale sînt cele care te scufundă şi că soluţia e reîntoarcerea la Hristos, reorientarea hristocentrică a vieţii tale (unii ajung, cu durere am constatat, să aibă o orientare "anticristocentrică", întrucît vorbesc şi scriu mai mult despre Antihrist şi semnele venirii lui, decît despre Mîntuitorul Hristos). Astfel de oameni încep să se agite cu toată fiinţa lor, dînd cu putere din mîini şi din picioare pentru a nu se îneca în propriile temeri. Perorează împotriva tuturor pericolelor (reale sau nu) care ameninţă corabia Bisericii, convinşi fiind că singura soluţie este să purcedem la lupta cu toate drăcoveniile din lume. În loc să se transforme în rugăciune sfîşietoare către Domnul, strigătele lor se distorsionează în ţipete inflamate, acuzatoare către furtunile din lume şi către cei care nu fac (gîndesc) precum ei. Iar asta e ca şi cum Petru, în loc să strige cu umilinţă pe Iisus, ar fi început atunci, pe Marea Galileii, să ţipe la ceilalţi apostoli să vină şi ei în apă alături de el pentru a lupta cu furtuna.

Îndrăzneala care preschimbă, pe mare, năluca în marinar

Dar, dincolo de această posibilă "aducere la zi" a minunii potolirii furtunii pe mare, mai este un aspect esenţial, din care putem învăţa nu doar ce riscuri există în astfel de situaţii, cu care ne confruntăm, de altfel, fiecare dintre noi, ci, mai ales, ce şanse minunate avem, atunci cînd ne aflăm în Corabia lui Hristos. În relatarea lui Marcu, se mai adaugă un detaliu esenţial: Domnul a venit spre ucenicii care "se chinuiau vîslind" şi "voia să treacă pe lîngă ei" (cf. Marcu 6, 48). Cu alte cuvinte, El nu se îndrepta spre corabie, ci doar a venit suficient de aproape cît să-Şi facă vizibilă prezenţa (dar, totuşi, destul de departe pentru ca ucenicii să se întrebe dacă nu cumva e o nălucă), lăsînd la latitudinea apostolilor dacă vor sau nu să intre în dialog cu Dînsul. Şi chiar după ce le spune: "Îndrăzniţi, Eu sînt; nu vă temeţi!", Hristos încă nu se urcă în corabie, ci aşteaptă ca ucenicii să-şi biruiască spaima şi să-L cheme cu credinţă lîngă ei. Petru e cel care face pasul decisiv, chiar dacă ulterior va fi şovăielnic. Fără gestul lui Petru, îndrăznesc să spun că Hristos nu ar fi urcat în corabie. Continuarea, în Ziarul de Iași