Pe de o parte, să nu uităm că Sfântul Siluan zice: „Cum vorbesc cei desăvârșiți? A grăi numai de la Duhul Sfânt este a desăvârșiților“. Dar, pe de altă parte, tot Sfântul Siluan zice că trebuie să ne învățăm pentru fiecare lucru să cerem de la Dumnezeu cuvânt, nu că neapărat suntem destul de prooroci ca să înțelegem sau să auzim graiurile dumnezeiești. De ce? Sfântul Ilie ne dă pilda: când era pe muntele unde L-a văzut pe Dumnezeu, aștepta să-i vorbească Dumnezeu fiindcă Dumnezeu l-a trimis acolo. Și a venit un vânt puternic care rupea stâncile, dar nu în vânt era Dumnezeu; și a venit un cutremur mare, dar nu în cutremur era Dumnezeu; și a venit un foc, dar nu în foc era Dumnezeu. Ilie era proroc și putea desluși. Și a venit o adiere de glas subțire și acolo era Dumnezeu. Și atunci s-a cutremurat Ilie, nu de uragan, nu de cutremur, nu de foc, ci de adierea de glas subțire fiindcă Acesta era Atotputernicul. Ca și heruvimii, și-a acoperit fața cu mantia și a ieșit în deschiderea peșterii ca să întâlnească pe Dumnezeu și să primească cuvânt.
Cine dintre noi, în uraganul patimilor noastre și cutremur și foc, o să mai deslușim o adiere de glas subțire? Sfântul Siluan zice: „Trebuie să facem ca desăvârșiții (parafrazez: să cerem de fiecare dată cuvânt de la Dumnezeu), fiindcă dacă nu ne vom nevoi să o facem nu vom ajunge niciodată la rezultatul celor desăvârșiți“. Această cerere de la Dumnezeu cred că era, cândva, firescul omului, poate chiar fără să-și dea seama. Cred că mulți au fost, de-a lungul istoriei, în direct contact cu Dumnezeu, fără să-și dea seama. Dumnezeu e foarte simplu și, de aceea, cu cei simpli a avut întotdeauna succes. De ce copiii au câteodată descoperiri și cuvinte și gânduri nemaipomenite? De ce oamenii simpli de multe ori au făcut minuni de necrezut trăind simplu și nemândrindu-se? Pentru că acesta este firescul adevăratei firi a omului, cea dinainte de cădere. E firesc. Și Dumnezeu e firesc.
Înaintând istoria, dinamica căderii adamice continuă și omul se îndepărtează din ce în ce mai mult de la Dumnezeu până la, ce numesc apostolii, marea apostazie pe care o trăim astăzi, unde firescul omului este orișice, numai Dumnezeu nu. Dumnezeu rămâne, așa, o specialitate; eventual, dacă vrei să crezi în Dumnezeu, bine… treaba ta. Sub comunism ne aresta sau ne băga în casa de nebuni. Acum e liber, dar treaba ta, este o treabă privată care te privește pe tine. Dar nu e așa; trebuie să ne nevoim ca relația noastră cu Dumnezeu să fie permanentă și firească, adică să intrăm înapoi în firea noastră adevărată. Domnul Hristos ne-a arătat lucrul acesta. De câte ori gândești un lucru, drept sau strâmb, zi: „Doamne, uite ce am gândit“. Ai gândit un păcat, spovedește-te imediat! Te întreabă cineva ceva, zi : „Doamne!“ sau câteodată nici nu ai timp să zici, dar arunci, așa, un gând către Dumnezeu că știe El ce vrei să zici, nu-i nevoie de multe cuvinte. Și să ne învățăm, cu fiecare prilej, cu fiecare mișcare a vieții noastre, să ne gândim la Dumnezeu, să-L chemăm neîncetat în viața noastră, [gândul la El, legătura dintre om și Dumnezeu să se facă neîncetat, cu o frecvență mare], poate ca și curentul electric alternativ, de 50 de ori pe secundă!