Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuiește toată tulburarea și scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toți sfinții grăind cu un glas că nu este alt drum decât acesta și vedem că nimeni n-a putut să-și afle odihna pe-altă cale, cum noi, nedefăimându-ne și socotind că mergem bine, nădăjduim repaos? În adevăr vă zic că, de ar face cineva mii de bunătăți și nu va ține drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cel ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel și liniștit, precum a zis și Avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură". Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhnește vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta". Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori și cu chipul. Iar de I se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârbă, se cuvenea a fi gata a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, totdeauna se găsește vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniștiți și că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat și așa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aș fi smintit. Și aceasta este mare înșelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet și putem să nefolosim, de vom vrea, din acest cuvânt.
Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cugând liniștit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. […] Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos și neclătită odihnă ne pricinuiește defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clintește fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuință de ceva și cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu știe mai bine ce-mi este de folos și poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. […] Pentru aceea, întru toate și pentru toate să avem ochii noștri sus, și de pătimim ori bine ori rău, să mulțumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă și pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinții noștri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom pătimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă sfinții, deși se ispiteau de vrăjmași, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru casă se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora sau pentru ca să li se adauge cununile și răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi, ticăloșii, care în toate zilele păcătuim și urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinții și umblăm pe drum strâmt și rătăcit, defăimând pe vecin, iar nu pe noi înșine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui său la orice lucru și însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi se trândăvește și nu păzește măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.
Să luăm aminte, fraților, ca să nu ne înșelăm să osândim pe alții, pentru că foarte rea deprindere seface. Și de multe ori, fiind întunecați cu totul și fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba și obișnuiți cu păcate grozave și legați de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua și noaptea să plângem cu amar și să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi și mai întinat, ședem și iscodim vorbele și faptele și mișcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălțămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul. Și, măcar că știm că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru așa și pentru că nu săvârșesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârșiți. Și zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie și altele, dar este fățarnic ori iubitor de argint ori înșelător. Și mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că, neavând noi nici o faptă bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc ca și cum noi am fi desăvârșiți. De voim să ne folosim, fraților, pe noi să neosândim, pe noi să ne defăimăm și de orice pe noi să ne socotim vinovați și greșiți, iar nu pe fratele nostru.
Odinioară au venit la mine doi frați scârbiți unul asupra altuia. Cel mai mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva și se mâhnește și mă întristez și eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinților că de ar avea credință ar primi cuvântul cu bucurie. Iar cel mai mic zicea: iartă-mă, părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă și socotesc că de aceea nu se încredințează inima mea, precum zic părinții. Luați aminte și vedeți că amândoi s-au defăimat unul pe altul.
Alți doi frați, gâlcevindu-se între ei, și-au pus apoi metanie unul altuia, cerându-și iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metania din toată inima, de aceea nu s-a liniștit sufletul său, că așa au zis părinții. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru că n-a fost gătit și alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredințat iertăciunii lui. Vedeți, fraților, înșelăciune, vedeți răzvrătire de socotințe omenești? Dumnezeu știe cât mă spăimântez când văd că înseși sfaturile Sfinților Părinți le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc să zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine; iar celălalt să răspundă: pentru că eu n-am fost cu râvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniștit sufletul meu și fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte și au aruncat vina unul asupra altuia. Precum și cei doi dintâi. De unde se cuvenea să zică unul: pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smerește să facă ceea ce îi zic; iar celălalt să zică: măcar că fratele cu blândețe îmi poruncește, dar eu sunt nesupus și neascultător, neavând frică de Dumnezeu și de aceea îl tulbur; - ei amândoi se făceau buni, învinovățind unul pe celălalt. Aceasta este, dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimăm pe noi înșine și rămânem smintiți și întru tulburare neîncetată totdeauna, osândind pe fratele nostru că nu este desăvârșit întru bunătăți. Iar a noastră nevrednicie, prostime și mișelie nu o socotim, ca să ne dojenim și ca să ne mustrăm pentru ce facem cele necuviincioase și netrebnice. Pentru aceea, bătrânul acela, când I-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mântuirii, a răspuns: nimic alta decât a se defăima cineva pe sine. Și I-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bătrânul, că aceasta este calea cea adevărată a mântuirii[…].