Ce fel de rău poate fi depersonalizarea? Pe lista relelor pe care o știm ea nu apare... De ce? Poate că e o stare de rău subtilă, pe care de multe ori nu o mai recunoaștem, pentru că nu mai are cine... Cine este acest cine? Persoana care le trăiește pe toate, care se împrăștie în atâtea, care vrea să facă cât mai multe și nu mai știe ce e cu ea la un moment dat, pe o perioadă scurtă, lungă și foarte lungă de timp. Vrea să pună stop pentru că a obosit, să-și revizuiască prioritățile, dar nu mai poate, nu mai găsește răgaz interior să se adune în sine. A ieșit cu totul din sine, nu s-a mai locuit o vreme și acum vine acasă, vrea să se simtă ea din nou, adică bine. Dar nu se simte bine cu sine pentru că i se pare că nu are prea multe de făcut în sine sau din contră are prea multe.

Este ceva ne aduce fără voie în sine

Oare să ajungă omul să fugă de sine, de propria persoană? Să se ascundă după lucruri chiar importante, după personaje din filme, în spatele muncii, al realizărilor profesionale, în spatele unei imagini de sine autocosmetizate permanent, în socializarea exagerat motivată sau în altele? Da... o face aproape fără să știe. Este mai comod să fii în altele, în orice altceva... decît în sine. Și totuși... este ceva ne aduce fără voie în sine....suferința.

De ce să ne întoarcem de bună voie în propria intimitate personală? De ce să revenim în sine? De ce să nu ne părăsim definitiv, adică să ne depersonalizăm? Omul este o ființă nebănuit de profundă care are menirea sau sensul de a se desăvârși spiritual în acestă lume. Persoana umană însemnă mai mult decât individul biologic și subiectul psihologic, unic și concret care are o anumită personalitate. Termenul de persoană are rădăcini profund spirituale și arată taina omului, sensul, măreția, complexitatea, delicatețea de care este capabil atunci când rămâne în relație cu Dumnezeu. Poartă chipul Lui și trebuie să lucreze asemănarea cu El...

Cum să se apuce de lucru dacă nu revine în sine ? Cum să devin o persoană, ipostaza sa cea mai umană, atât timp cât acceptă o depersonalizare tacită și destructivă, nelucrând la chipul său interior? De ce să ne mai mirăm de angoase, frici, neliniști, boli de toate felurile când acceptăm prea ușor să nu mai fim noi înșine în menirea nostră cea mai profundă?  Trăirea superficială a vieții ne plaseză în fel de fel de exagerări și excese, ne face să funcționăm pe pilot automat comportamental, mental și emoțional, să rămânem conectați zilnic la anestezia colectivă, să nu mai vrem să știm ce e cu noi. (Întrebarea ,,Adame unde ești?”  este șocant de actuală și pentru noi.)

Dacă dorește să se înțeleagă ca persoană, omul are nevoie de Dumnezeu

Depersonalizarea arată o relație slabă a omului cu sine însuși, cu umanitatea sa și implicit cu Dumnezeu. De ce îl tot leg pe om de Dumnezeu? Nu ca să respect viziunea creștină sau specificul site-ului unde apare articolul... Omul, în degradarea sa psiho-spirituală a ajuns să nu se mai poată înțelege pe sine, prin efort propriu chiar dacă apelează la cunoașterea științifică. Dacă dorește să se înțeleagă ca persoană, să vadă sensul său în lume nu o mai poate face singur, prin introspecții psihologice rafinate sau citind minunatele cărți de cultură (care au valoarea lor pe acestă cale) ci are nevoie de Dumnezeu.

Omul are nevoie să învețe să fie om, adică persoană, având o atitudine spirituală (care înseamnă aprofundarea legăturii cu Dumnezeu) care să-i permită în fața diverselor prilejuri cotidiene să nu fie deposedat de sine sau să se abandoneze lor, pentru că dacă uită de sine uită de Dumnezeu.

Și viceversa este mult mai valabilă: dacă uită de Dumnezeu uită de sine ca persoană.