Intrând în cimitir, vedem, pe morminte – sfidând despărțirea, mistuind diferențele dintre timpul nedeplin, imatur și veșnicie – flori proaspete, plante udate cu grijă și lumânări aprinse, dovedindu-ne că moartea nu este sinonimă cu uitarea. Moartea este, adesea, doar echivalentul unui popas prelungit în memorie și rugăciune. Așa sunt cimitirele noastre românești. Nu locuri reci, dedicate încruntatei resemnări, ci spații adesea înverzite, bine îngrijite și vegheate de nădejdea noastră în Înviere: Sfânta Cruce, așezată la căpătâiele celor dragi.

Nu este ușoară despărțirea. Rămân atât de multe lucruri de făcut, de spus, de înțeles! Îmi amintesc răbufnirea cuiva, la înmormântarea tatălui, când i-a spus, încet: „Tată, de ce ai plecat? Mai aveam să ne certăm atât de mult!”... Iar apoi, la ceva timp, a explicat cu nostalgie că discuțiile dintre ei decurgeau aproape ritualic, cu începuturi în opinie și finaluri în contradictoriu, pe ton ridicat. Ceea ce nu îi împiedica să se împace imediat și să o ia din nou de la capăt.

Toate lucrurile pe care le-am avut în comun, toate asemănările și diferențele, toate momentele frumoase ori stânjenitoare, toate rămân ancorate în memorie. Și răbufnesc, uneori, cu o lacrimă. Și se estompează, adeseori, cu o dorință de a vindeca durerea. Și rămân chipurile dragi în ceața gândurilor ostenite, amintiri palide – provocând mai multă suferință apariția lor tot mai rară decât revenirea lor… Straniu funcționează uneori mintea noastră! Părăsește drumurile mult bătute și pornește pe cărări neumblate, prin tărâmuri pe care nu le-am fi crezut posibile vreodată.

„Cu ce rămânem, după ce trece timpul?”, m-a întrebat cineva. Iar eu am spus că ne rămâne amintirea. Amintirea celor care au fost și a rolului pe care l-au avut în viața noastră. Sentimentul drag și plăcut că ne sunt, încă, aproape. Iar atunci când am observat mirarea, însoțită de cuvintele: „Păi au murit, cum să ne mai fie aproape?”, am replicat că, prin rugăciune, îi vom avea pe cei dragi întotdeauna aproape de noi.

Cred eu că aceasta este frumusețea și acesta este rolul slujbelor de pomenire săvârșite la biserică. Nu asistarea la un ritual însoțit, adesea, de câteva superstiții seci – despre care ne spun persoanele mai în vârstă că sunt necesare și că le respectăm pentru că „așa trebuie”. Nu obositoarea așezare de pe un picior pe altul, în timp ce se desfășoară o slujbă din care, uneori, nu știm ce să înțelegem. Ci rugăciunea. Simplă, plină de sinceritatea pe care numai dragostea o poate conferi. Și rânduiește Dumnezeu ca, adesea, în timpul acestei rugăciuni, să simțim din nou acolo, în suflet, pe cei dragi, care au plecat dintre noi, în chip nedeplin dar, straniu, în chip atât de plăcut! Deoarece plecăm acasă, când s-a încheiat pomenirea, nu cu acea lipsă, cu acel gol dureros în inimă, ci purtând liniștea aceea binecuvântată pe care doar Părintele ceresc le-o dăruiește celor pe care îi vede suferind și care Îi cer ajutorul, așezând în rugăciune întreaga lor ființă.

Cred eu că aceasta este frumusețea cimitirelor noastre românești. Sunt locuri în care vibrează rugăciunea, cu alei înverzite pe unde se preumblă amintirile frumoase, la braț cu viața noastră, cât mai rămâne din ea. Sunt spațiile acelea adumbrite de cruci. Mărturisirea credinței noastre că, atunci când va veni momentul, vom păși în veșnicie. Speranța noastră că, în acele momente, ne vom reîntâlni cu persoanele pe care le iubim, care au plecat dintre noi și care ne așteaptă – spre a ne relua existența, ca înainte, sub oblăduirea dragostei lui Dumnezeu. Sunt dovada comuniunii neîntrerupte, a afecțiunii noastre față de cei plecați dintre noi, demonstrând că, sub lumina blândă a privirii divine, dispar toate grijile acestei lumi, toate prilejurile nefericite de ură, suferință și ranchiună, rămânând doar liniștea pe care atât de mult o râvnim în timpul vieții, neînțelegând, poate, decât târziu legătura ei fundamentală cu rugăciunea și credința.

Intrând în cimitir, vedem pe morminte – sfidând despărțirea, mistuind diferențele dintre timpul nedeplin, imatur, și veșnicie – flori proaspete, plante udate cu grijă și lumânări aprinse, dovedindu-ne că moartea nu este sinonimă cu uitarea. Moartea este, adesea, doar echivalentul unui popas prelungit în memorie și rugăciune. Acolo sunt îngropați cei dragi ai noștri. Acolo vom fi îngropați, la vremea rânduită, noi. Cimitirul este mărturia noastră că iubirea trăiește veșnic.