Desăvârşirea oamenilor, mai cu seamă în faţa Ziditorului nostru, este neînsemnată pentru că, oricât s-ar desăvârşi cineva, prin Darul Bunului Dumnezeu, în viaţa aceasta, el se află la început de desăvârşire şi creştere în cele duhovniceşti, deoarece omul drept şi sfânt, după ce a trecut din viaţa aceasta în veacul viitor, merge spre o desăvârşire mai înaltă, căci în veacul viitor, atât oamenii sfinţi cât şi îngerii merg dintr-o măsură de cunoaştere a slavei lui Dumnezeu în alta, după mărturia care spune: Merge-vor din putere în putere (Psalm 83, 8; Filocalia, vol. 7).

Sfinţii lui Dumnezeu merg, crescând în slavă, până la măsura plinătăţii lui Hristos, după cum arată Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 13). Astfel stând lucrurile, trebuie să înţelegem clar că desăvârşirea omului în viaţa de acum îşi are nedesăvârşirea ei, deoarece cel desăvârşit neîncetat însetează după mai multă desăvârşire, fiindcă cei nepătimitori se întind spre vârful cel dorit al altor desăvârşiri, fără să se sature şi prin aceasta ei fac desăvârşirea lor nedesăvârşită, deoarece bunătăţile cele veşnice, după cum am zis, nu au hotar.

Omul duhovnicesc se desăvârşeşte în veacul de acum pe măsura puterii omeneşti, iar faţă de oceanul fără margini al desăvârşirii lui Dumnezeu el este la început de desăvârşire, fiindcă niciodată nu poate cuprinde pe deplin nemărginirea desăvârşirii (Filocalia, vol. 9). Iată pentru care pricină şi Sfântul Apostol Pavel zice că desăvârşirea noastră este în ceruri (I Corinteni 13, 10; Evrei 11, 40).

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuş spre Înviere, Editura Trinitas, Iaşi, 1998, pp. 360-361)