Orice trup, oricât de sănătos şi de frumos ar fi, se trece şi devine ceea ce a fost, se întoarce în pământul din care a fost luat, pământul care este. De aceea zic că nu este diferenţă între trupuri şi că nici boala şi nici bătrâneţea nu aduc trupului vreo stricăciune care să le deosebească de trupul lui Hristos, căci ele sunt plămădite de degetele lui Dumnezeu şi sunt făcute din acelaşi aluat şi prin aceasta sunt curate. Când vine vremea ca ele să se risipească, toate devin la fel, devin pământ. În ziua învierii, Hristos va învia aceste trupuri, culegându-le ca pe nişte aur risipit, aurul veşnic şi ţâşnitor de viaţă, pe care îl va turna din nou, dar pe fiecare anume din rămăşiţele trupului său care au fost, şi ne va face din nou, aceeaşi, dar înnoiţi.

Dacă ne-am închipui că trupurile noastre sunt de aur, iar moartea este un cuptor în care se aruncă, după ce se învechesc, pentru a fi topite şi refăcute din nou, vom înţelege mai uşor de ce nu este diferenţă între trupuri, de vreme ce toate sunt făcute din aceeaşi materie. Aşa cum o statuie lovită, boţită, nu va fi cu nimic mai prejos decât una întreagă şi strălucitoare, când se aruncă în cuptor, căci focul cuptorului, care este moartea pentru noi, le va topi pe toate, dându-le strălucire, iar meşterul care le va face din nou, le va face mai bune şi pe toate întregi, căci nu este nici un meşter care să facă din aur bun o statuie ciuntită, ci o face întreagă, căci aurul este bun, aşa şi trupurile noastre, fiind toate din aceeaşi materie, la înviere vor fi toate la fel şi toate vor avea aceeaşi vârstă, vârsta lui Hristos. Acolo nu vor fi copii, acolo vor fi oameni.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 140-141)