Motto: ,,Trăim în rău ca-n elementul nostru. Dar ne ridicăm, prin preocupări, deasupra mediului ticălos.” (Preot martir Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare)

Folosesc subtitlul ,,scurt pelerinaj lăuntric” în loc de exegeză sau explicație. De ce? Pentru că înțelegerea este o călătorie, nu un eveniment static. Cel ce a înțeles s-a făcut gazda unei lumini sporite și, din această cauză, al unei conștiințe mai acute. Căci viața omului și destinul lui veșnic nu depind decisiv de starea sănătății sau averii, ci de starea conștiinței lui. De aceea cred cu tărie că singurul pelerinaj necesar din istoria personală a unui creștin este vizitarea propriei conștiințe împreună cu Hristos. Restul pelerinajelor, dacă nu-l susțin și nu-l înlesnesc pe acesta, nu sunt doar inutile, ci chiar dăunătoare, căci pot mări, prin mândria unui portofoliu creștin foarte consistent, distanța față de propria conștiință.

,,Pe noi, cei ce eram morți prin greșalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” scrie Apostolul Pavel, nu doar creștinilor din Efes, ci credincioșilor din toate timpurile. Există o înțelegere intelectuală a cuvintelor lui Hristos care îți poate oferi, în cel mai bun caz, admirația celor din jur și o sinecură academică. Dar există și o înțelegere a conștiinței care te pune în conflict cu viața ta greșită, cu tine însuți și societatea în care trăiești. O astfel de înțelegere a Evangheliei au avut cei cu care Securitatea a suprapopulat închisorile în vremea dictaturii comuniste. Iar creștinii care nu au depășit abordarea intelectuală au devenit oamenii Regimului, pentru că această înțelegere nu umple șira spinării cu măduva verticalității absolute a lui Hristos, ci numai cu vata unei erudiții foarte flexibilă la frică și la interesele lumești.

Suntem firesc verticali în măsura în care suntem vii, iar vii întru verticalitate, întru înviere și înălțare, suntem numai împreună cu Hristos. Asta strigă Apostolul Pavel conștiinței noastre de două mii de ani.

Am făcut această digresiune pentru a justifica motto-ul articolului, provenit din opera memorialistică a acestui veritabil martir din perioada prigoanei comuniste, părintele Dimitrie Bejan.

Cuvintele preotului mucenic descriu în sinteză situația din sistemul penitenciar de atunci. Dar, citindu-le cu atenție, nu e greu să cădem de acord că reprezintă foarte bine și situația din lumea „liberă” de azi. Putem spune că, exceptând spectacolul libertăților de suprafață, în miezul ei metafizic, lumea de azi seamănă leit cu sistemul penitenciar de ieri. Înțelegem asta ușor dacă judecăm după roade. Se pare că acea cădere a comunismului din 1989 n-a fost decât o năpârlire a lui, o dezbrăcare de o piele care și-a făcut treaba. Dar e același șarpe. Cu solzi noi, strălucitori, care sunt ecrane de televizoare, calculatoare și telefoane. Ecrane care înghit viețile oamenilor, le mixează cu veninul șarpelui și le injectează înapoi sub formă de ideologie; le înapoiază otrăvite, amestecate cu o energie care le anesteziază complet conștiința și, prin anularea conștiinței, le sterilizează moral percepția realului...

Cum putem scăpa de halucinanta și otrăvitoarea oglindire a lumii și a noastră în acești solzi?

„Ochii mei sunt pururea spre Domnul că El v-a scoate din laț picioarele mele.” (Psalm 24, 16) Aceasta este așezarea lăuntrică din care, citându-l pe părintele Bejan, cresc preocupările ce ne ridică deasupra mediului ticălos, ridicându-ne mai întâi ochii din „lumea” de pe ecrane...

Dacă ne întoarcem privirea dinspre ecrane spre Hristos, începem să ieșim deja din acest firesc al răului specific civilizației de azi, firesc după care este definită normalitatea socială și ne sunt rânduite înțelegerea și viața. Dacă citim Evanghelia și ne lăsăm judecați de ea, ni se trezește conștiința ca Samson din robia filistenilor. Iar acest Samson din noi, îmbrățișând cu judecățile lui Hristos stâlpul de susținere al virtualității, năruie într-o clipă lumea artificială unde noroiul în care trăim n-are miros iar căderile noastre morale nu dor, ci sunt doar surse de frivolitate pentru industria de divertisment. 

După privire și conștiință, e rândul inimii să iasă din tele-viață, din această copie sterilizată spiritual a vieții oamenilor, mult mai ușoară decât originalul, pentru că a fost golită de greutatea ei morală și spirituală. Inima este zdrobită de greutatea pe care o recuperează ieșind din virtual, dar partea sfărâmată de această zdrobire se dovedește a fi fost doar schelăria pe care fusese suspendată deasupra realității.

Răul în care stăm azi ca în elementul nostru este aceeași celulă de la Aiud în care a fost întemnițat părintele Bejan, doar că acum e renovată, mobilată și ridicată la statutul de garsonieră de lux a lumii progresiste. Dar chiriașul ei nevăzut este același, iar capacitatea omului de a-i percepe prezența și lucrarea e anulată de confortul fizic și psihologic al noului aranjament interior.

Celula părintelui Bejan era igrasioasă și deprimantă în toate aspectele ei, dar oamenii erau curați și verticali. În celula de lux de azi, cu ziduri perfecte și aspect plăcut, cu lucruri aranjate astfel încât să creeze efecte psihologice relaxante, igrasia și deprimarea n-au dispărut, ci s-au refugiat în lăuntrul locatarilor.

Și astfel lumea de azi e un rai în care oamenii simt nevoia să se sinucidă...

Iar Biserica, în măsura în care acceptă ea însăși acest rai, își pierde puterea de a-l propovădui pe cel adevărat și de a-i scoate pe oameni din cel mincinos....