Neoisihasmul este o bucurie prin existenţa lui. El face pentru mulţi ceea ce a făcut Părintele Arsenie pentru mine: pune în atenţie preocupările isihaste tradiţionale, la măsurile omului modern. Chiar dacă isihasmul din vremea noastră nu-i identic cu isihasmul tradiţional, despre care noi ştim doar din cărţi, nu şi din experienţa celor angajaţi în lucrarea isihastă, moştenită de la înaintaşi – pentru că aşa ceva, trebuie să recunoaştem că nu există – el, isihasmul modern, are meritul că atrage atenţia asupra angajării în rugăciune, prin rugăciunea de toată vremea. Neoisihasmul n-ar putea să fie înlocuit cu altceva, cel puţin deocamdată.

Cei îngrijoraţi de amestecuri străine de Ortodoxie, în lucrarea de înmulţire a rugăciunii propusă şi susţinută de isihaşti, de neoisihaşti, aşa cum sunt ei, ar trebui să se gândească la împrejurarea aceea, istorisită in Sfânta Evanghelie, anume că, Apostolul Ioan l-a informat pe Iisus că a văzut pe unul izgonind demoni, în numele Lui, şi că l-a oprit pentru că nu merge împreună cu ucenicii după Iisus. Atunci Domnul i-a spus: „Nu-l opriţi, că nu e nimeni care făcând minuni în numele Meu, să poată degrabă, după aceea, să Mă grăiască de rău. Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9, 38–40). În împrejurarea că i-ar veni cuiva în minte că „Neoisihasmul este o anomalie”, ar fi cazul să ia seama la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Filipeni, unde citim: „Unii, negreşit, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; alţii, însă, din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire ştiind că stau aici (în închisoare), pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi însă, din zavistie, vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, socotind să imi căşuneze suferinţă în legăturile mele. Dar ce este? Nimic altceva, decât că, în tot chipul, fie din cuvânt de făţărnicie, fie din cuvânt de adevăr, Hristos se propovăduieşte, şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura” (Filipeni 1, 15–18). Aşa e şi cu neoisihasmul. Va fi având el unele deviaţii, dar în principal face lucru de folos, face lucru de înmulţire a rugăciunii şi a îmbunătăţirii sufleteşti, prin rugăciunea îndesită.

Amestecurile străine de gândirea creştină şi de gândirea ortodoxă, în gândirea şi practica neoisihastă, nu sunt esenţiale, ci esenţială este practica isihastă, adică rugăciunea de toată vremea, ce se face în completarea rânduielilor liturgice ale Bisericii, şi, uneori, chiar în paralel cu acestea. Părintele Arsenie îmi spunea că duhovnicul lui de la Sfântul Munte (cred că era vorba de Părintele Arhimandrit Antipa Dinescu) spunea rugăciunea minţii în timpul celor şapte laude, dar era atent şi la cele ce se citeau la strană şi intervenea când apărea vreo greşeală, vreo abatere de la text.

Mărturisesc că nu-mi plac expresiile ca „medicină isihastă”, „psihanaliză isihastă” etc., nici nu m-am gândit vreodată că pentru înaintarea în viaţa duhovnicească e nevoie de „pâine harică”. Eventual, pâine harică ar putea fi socotită anafora sau pâinea binecuvântată în cadrul litiei. De pâine harică, în înţelesul de pâine coaptă la soare, n-am auzit decât de la Părintele Ghelasie (de la Frăsinei) şi de la adepţii lui.

E foarte greu de spus dacă există un neoisihasm românesc, şi dacă există, e greu de spus unde există, cum se realizează, care sunt metodele şi, în sfârşit, care sunt rezultatele şi asta ar fi lucrul cel mai de căpetenie.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 96-97)