După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăinţa este întoarcerea de la viaţa după fire la viaţa împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză[1]şi nevoinţă[2]; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuţile opuse acestora. Semnele pocăinţei sunt remuşcarea şi schimbarea minţii, în vreme ce însuşirile pocăinţei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului şi iubirea virtuţilor. Este necesar ca pocăinţa să fie sinceră. Este sinceră atunci când este însoţită de zdrobirea inimii/Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, de/din dispoziţia de a împlini [engl. compensate = a satisface, vezi mai departe nota] Dreptatea Dumnezeiască şi de mărturisirea propriilor păcate.

Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii pentru propriile acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.[3]

Un model de pocăinţă autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălaţi-vă, fiţi curaţi; lepădaţi răutăţile voastre dinaintea ochilor Mei; opriţi-vă de la răutăţi; învăţaţi să faceţi binele; căutaţi dreptatea, ajutaţi-l pe cel nedreptăţit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi roşii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1: 16-18).

Cel ce se pocăieşte cu adevărat, dobândeşte o inimă înfrântă şi smerită. David, proorocul şi regele, este un exemplu grăitor de pocăinţă. Mintea şi inima lui, sufletul şi trupul, atât omul lăuntric cât şi cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minţii şi de dorinţa arzătoare de împăcare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască, - în special psalmul de pocăinţă[4] prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente/transparenţe pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă şi firea sa înflăcărată după adevărata pocăinţă. Acest fel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Pilde de pocăinţă asemănătoare sunt acelea ca a lui Manase, regele lui Iuda; a ninivitenilor; a vameşului, şi cea a fiului risipitor. Pocăinţa lui Zaheu ne arată, totodată,atât un mod prin care se vindecă păcatul cât şi un mod prin care este compensată/satisfăcută [compesnsated] jignirea[1] adusă Dreptăţii Dumnezeieşti. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Lc. 19: 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăinţa tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevărată pocăinţă, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om.

Un exemplu de falsă pocăinţă/pocăinţă făţarnică este Faraon, care şi-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu şi, în final, s-a pornit împotriva voinţei lui Dumnezeu. Inima lui îndărătnică n-a putut fi smerită/îmblânzită/umilită de păcatele sale, aceasta rămânând învârtoşată şi de neînduplecat (Ieş. 10: 16-20). Pocăinţa lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis şi nu din simţământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conştientizarea păcatului său celui mare. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roşii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăinţă.