Rugăciunea în genunchi este expresia supremă a umilinţei şi a smereniei noastre înaintea lui Dumnezeu. Dacă aţi observat, cei pe care îi vindecă Hristos, cad la picioarele Lui şi Îi mulţumesc. Căderea la picioarele lui Dumnezeu este adevăratul realism duhovnicesc al creaturii în faţa Creatorului. În Orient, mai ales îngenuncherea a devenit sinonimă cu intimitatea mistică a omului cu Dumnezeu. Este şi recunoaşterea noastră că suntem pământ, dar ne ridicăm ochii către cer, destinaţia noastră finală. În Occident se stătea mai mult în picioare, sau în şezut, într-o confruntare raţională cu Dumnezeu. Ne putem ruga cu rugăciunile noastre, să vorbim cu Dumnezeu cum vorbim cu tata şi cu mama. Rugăciunea simplă, de prunc la sânul mamei, este primită de Dumnezeu. În acelaşi timp avem nevoie mare să ne rugăm cu rugăciunile Bisericii, create de Sfinţii părinţi, şi astfel să trăim şi noi rugăciunea aşa cum ei au trăit-o: transfiguratoare, puternică şi plină de har. Există reguli de rugăciune, recomandate de Biserică şi de duhovnic (rugăciuni de dimineaţă, de seară, pentru masă etc. etc.) însă există şi rugăciunea liberă, sinceră şi directă a omului către Tatăl cel din ceruri. Cea mai sfântă rugăciune este cea pe care ne-a învăţat-o Fiul lui Dumnezeu: Tatăl nostru. Esenţialul e să te rogi cât mai mult, celelalte vor veni de la sine. Pr. I. Istrati