E bine să vorbești despre alții atunci când te spovedești?
Părinte, la spovedanie este bine să dezvălui slăbiciunile celor din familie și neputințele lor – pentru ca duhovnicul meu să înțeleagă mai bine problemele mele – sau se socotesc toate îndreptățire ori vorbire de rău?
Poți adresa oricând o întrebare în cadrul rubricii „Întreabă preotul” transmise LIVE pe doxologia.ro și pe conturile noastre de Facebook și YouTube.De aceea, te îndemnăm să te abonezi la canalul de YouTube și să ne urmărești pe Facebook, pentru a primi în timp util notificările și a afla când intrăm în direct cu unul dintre preoții care vor răspunde la întrebări.
Nu uita, însă, că unele întrebări își găsesc cel mai bun răspuns la părintele duhovnic sau la preotul din parohia ta!
Pentru că timpul transmisiunilor în direct este limitat, ne rezervăm dreptul de a selecta, modera și edita întrebările și comentariile adresate.
O parte dintre răspunsuri se vor regăsi în format text și/ sau video în cadrul acestei secțiuni.
Îți mulțumim pentru înțelegere!
Pot să mă spovedesc la telefon?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro
Este bine să vorbești doar despre păcatele tale. Acum, sigur că duhovnicul înțelege că lucrurile se petrec într-un context. De aceea, în general, duhovnicului nu-i spunem foarte multe detalii. Îi spunem doar despre ce ne mustră pe noi conștiința, ceea ce vedem noi ca apăsare. Dacă el va socoti că este de folos să întrebe și cum s-a întâmplat, în ce context, ce rol au jucat x sau y, rămâne să decidă el.
Atenție, este foarte subțire granița dintre a încerca să conturezi un context și a da vina pe alții. De fapt, este o viclenie a noastră și trebuie să ne-o asumăm, să ne-o recunoaștem ca atare. De exemplu, te spovedești și spui că ai fost mânios. Ți-ai certat nevasta și copiii. Și după aia începi: „Știți, când am ajuns acasă, nevasta nu făcuse mâncare, stătuse la telenovelă, copiii nu-și făcuseră temele. Sigur că m-am enervat!”. Deja tu crezi că ai descris un context dar, în realitate, ți-ai găsit o îndreptățire.
Ceea ce ai de văzut la tine este faptul că te-ai mâniat. Acum… „mâniați-vă, dar nu greșiți!”. Putea să fie și o mânie bună, pedagogică, așa cum și Mântuitorul s-a mâniat și cu biciul i-a scos afară din templu pe cei care făceau comerț acolo și au făcut din Casa Tatălui, „peșteră de tâlhari”. Dar asta nu înseamnă că și-a pierdut cumpătul. Nu și-a ieșit din fire în sensul în care ne ieșim noi. Și noi ne putem mânia, mânia este o iuțime, o putere lăsată nouă de Dumnezeu – ca să ne desprindem de păcat și să facem bine, să fim hotărâți în ceea ce facem și, poate, să ne ajute și în relația cu aproapele. Am dat acest exemplu, pentru a înțelege că este mai bine să îți asumi păcatele.
Dimpotrivă, părinții zic așa: că atunci când ai ajuns la o măsură duhovnicească desăvârșită, îl acoperi și pe fratele tău. Nu numai că nu prezinți păcatul ca să înțeleagă duhovnicul sau îndrumătorul contextul ci, dimpotrivă, ți-l asumi cu totul ca fiind doar al tău.
Eu am mulți ucenici care vin și la care eu încerc să le mai întind câte-o cursă și spun: „Dar ce s-a întâmplat? Dar erau situații conflictuale?”. Iar ei zic: „Nu, părinte, orice-ar fi, ce-a zis soțul sau ce-a zis soția, nu contează. Eu știu că eu am greșit. Nu mă interesează, el sau ea n-are nicio vină!”. Deci îi văd că-și asumă până la capăt acest lucru și nici vorbă să dea vina pe ceilalți!