Superstiția este frică irațională de Dumnezeu, este întrecerea măsurii a cărei cale de mijloc o deține evlavia[1]. Cel superstițios are conștiință temătoare din pricina lipsei dezvoltării duhovnicești și se teme de Dumnezeu, dar nu în chip cuvenit lui Dumnezeu. Are o concepție greșită despre proprietățile dumnezeiești și cugetă despre Dumnezeu lucruri nevrednice de El. Superstițiosul are mintea întunecată și gândirea confuză. Plutarh zice despre superstiție: „cumplit este întunericul superstiției, când omul cade în ea, îi confundă și îi orbește rațiunea în lucruri care au mai cu seamă nevoie de rațiune”[2].

Cel superstițios se teme acolo unde nu este frică[3], și se tulbură acolo unde ar trebui să afle pace. Își închipuie că este urmărit mereu de Dumnezeu și caută mântuirea în talismane și amulete, pe care le atârnă la gât, crede în înșelări și primește ca adevărate simple basme prostești. Superstițiosul vede pretutindeni stăpânirea puterilor întunecate și le atribuie acestora o putere mai mare decât puterii lui Dumnezeu. Superstițiosul este neliber din punct de vedere moral și din punct de vedere intelectual, redus. Superstițiosul suferă de persecuție religioasă și este slab la suflet. Superstițiosul este un om nefericit și petrece o viață nenorocită.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Volumul V, Cunoaşte-te pe tine însuţi, seria Opere complete, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1]Înțel. Sir. 49, 3; 1 Tim. 2, 2; 4, 7.

[2]Plutarh, Despre superstiție. 169B.

[3]Ps. 13, 5.