Am lăsat lumea, să lăsăm şi poftele ei; pentru că acestea, precum am zis, prin nebăgare de seamă, iarăşi ne împreună şi ne leagă de lume. De voim să scăpăm desăvârşit, să ne învăţăm a ne tăia voia şi aşa, puţin câte puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim şi ajungem la nepătimire, că nimic alta nu foloseşte pe om atât de mult ca tăierea voii. În adevăr, mai mult sporeşte cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Că în ce chip cineva mergând pe cale se odihneşte la un loc de popas şi întărindu-se merge multă cale, aşa şi cel ce umblă pe calea tăierii voii îşi câştigă prin aceasta nepătimire şi poate în puţină vreme a tăia şi zece voinţe. În ce chip, ascultă: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uită-te acolo! El îi răspunde: nu vreau, îşi taie voia şi nu se uită. Sau găseşte oameni vorbind şi cugetul îi zice: spune şi tu cutare cuvânt: şi el îşi taie voia şi nu zice. Îi zice gândul să meargă la bucătar să vadă ce bucate găteşte, el însă îşi taie voia şi nu merge; vede ceva şi cugetul îl îndeamnă a întreba cine l-a adus, totuşi îşi taie voia şi nu întreabă. Astfel, puţin câte puţin, deprinzându-se, se obişnuieşte desăvârşit a-şi tăia voia. Din cele mici se învaţă a tăia şi cele mari fără osteneală şi puţin câte puţin se deprinde a nu avea nici o voie. Şi aşa, orice face se odihneşte: că cine vrând vreodată să-şi facă voia, totdeauna se află în linişte. Pentru că cel ce nu are voia sa, orice face îl mulţumeşte, pe toate socotindu-le ca fiind după voia sa, ori aşa, precum am zis, se află întru nepătimire: că toată turburarea şi ispita, prigonirea şi bântuiala nu ne vin din altă parte, fără numai că voim să se facă voia noastră.

(Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997)