Zavistia, precum zice Sf. Ioan Damaschin la a doua Carte despre credinţă: „Este o amărăciune şi mâhnire ce o are cineva asupra binelui aproapelui, pe care-l socoteşte lui înşişi, un rău”. Pentru că zavistnicul, ia binele altora ca un rău al lui, întrucât acel bine micşorează slava lui și folosul, și pentru aceea se zice că invidia se întristează de binele altora. Dar zavistnicul se bucură de răul aproapelui sau, întrucât de aici îi creşte lui slava şi folosul. Aristotel, zice în a doua Carte a Retoricei, „că două feluri de oameni sunt robiţi în această greşală a zavistiei. Întâi, cei iubitori de slavă, care poftind să câştige faimă şi nume mare, nu suferă ca să-i întreacă ceilalţi, — ci se amărăsc de mărirea și lauda acelora, că micşorează pe a lor. Al doilea, sunt cei mici la suflet, care văd pe cele străine, mai mari, şi socotesc că ceilalţi îi covârşesc. Pentru aceasta le pare rău de binele lor”.         

Zavistia este, fireşte, mare fărădelege, pentru că este împotriva dragostei, care ne învaţă să ne bucurăm de binele aproapelui nostru, şi să ne mâhnim de răul lui.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 112-113)