Cel ce păzește pe drumul trezviei nu trebuie să se încreadă doar în inima lui. Trebuie să adapteze mișcările inimii și întreaga lui viață după legea lui Dumnezeu și după trăirea practică a nevoitorilor care au umblat pe același drum. Astfel va putea mai ușor, pe de o parte, să se elibereze de cel viclean, iar pe de altă parte, să vadă mai limpede adevărul.

Mintea celui care se îndeletnicește cu trezvia este ca paznicul în gardă sau ca straja veghetoare în interiorul Ierusalimului. De la înălțimea contemplării dumnezeiești unde stă, vede cu privire clară puterile potrivnice care-l înconjoară și care-i războiesc sufletul. „Și spre vrăjmașii mei a privit ochiul meu” (Psalmul 53, 7).

Din ochi nu-i scapă diavolul care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Nu-i scapă nici aceia care „au încordat arcul, gătit-au săgeți în tolbă, ca să săgeteze în întuneric pe cei drepți la inimă” (Psalmul 10, 2).

După învățătura Părinților Bisericești, lângă orice om stau doi îngeri – unul bun și altul rău. Îngerul cel bun este liniștit, smerit și tăcut. Când vine în inima omului, discută cu el despre adevăr, curăție, folos, blândețe, despre tot lucrul bun, despre orice virtute. Când simți asta în inima ta, este evident că împreună cu tine se află îngerul lui Dumnezeu. Duhul cel viclean este amar, nemilos și tulburător. Când îți va pătrunde în inimă, o să-ți dai seama după lucrările lui.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2005, pp. 320-321)