Această rugăciune îi ruşinează pe demoni şi nouă ne dă îndrăznire. Îl ruşinează pe diavol şi îl face să cedeze. Căci diavolul nu se teme atât de cel care îl scoate afară şi îl izgoneşte din alt om, cât se teme de omul care îşi stăpâneşte mânia şi care îşi domoleşte supărarea, fiindcă şi acest demon este cumplit şi cei pe care îi stăpâneşte sunt mai nenorociţi decât cei posedaţi de demon. Căci pe cel posedat nu îl aruncă în gheena, dar faptul de a se mânia şi a ţine minte răul îl aruncă afară din Împărăţia cerurilor. Dacă ne vom corecta astfel rugăciunea, vom putea şi noi să spunem lui Dumnezeu cu îndrăznire, Ascultă rugăciunea mea. Astfel nu numai că te vei folosi pe tine însuţi şi vei pregăti calea pentru rugăciunea ta, dar şi pe Dumnezeu Care ascultă îl vei bucura, cerând ceva vrednic de poruncile Lui. De aceea te va primi cu uşurinţă. Aceasta este vrednic de înfierea aceea. Aceasta mai cu seamă arată însuşirea aceea de fiu. „Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este" şi iarăşi: „rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi asemenea Tatălui vostru celui din ceruri". Cu ce se compară o astfel de rugăciune? Nu cu îngerii, nu cu arhanghelii, ci cu Însuşi împăratul ne face asemenea. Iar cel ce este asemenea Împăratului, gândeşte-te, de câtă îndrăznire se bucură în rugăciune!

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 35)