Un om s-a mărturisit vreme de doisprezece ani la un duhovnic. Și mergând iarăși să se mărturisească, l-a găsit desfrânându-se cu o femeie. Atunci a spus: „Vai mie! Am atâția ani de când mă mărturisesc și acum am să mă osândesc. Toate cele pe care mi le-a iertat sunt neiertate”. Spunând acestea, îndată a plecat.

Pe drum i s-a făcut sete. A mers mai departe și a găsit un izvor cu apă atât de limpede, încât a spus: „Dacă aici apa este atât de limpede, cu atât mai mult va fi în locul de unde izvorăște”. S-a aplecat și a băut. A mers la locui de unde izvora apa și a văzut că ieșea din gura unui câine. A suspinat și a spus: „Vai mie! M-am spurcat”. Atunci un Înger al Domnului i-a spus:

– De ce atunci când ai băut nu te-ai întinat, iar acum când ai văzut că iese din gura câinelui te-ai scârbit? Nu este oare a lui Dumnezeu, Care a făcut cerul, pământul și toate? Chiar dacă este necurat câinele, nu te mâhni, apa nu este a lui. La fel și cu duhovnicul care te-a mărturisit, iertarea pe care ai primit-o de la el nu este a lui, ci a Preasfântului Duh. Fiindcă are harul preoției este mai presus decât împărații și Îngerii. Însă dacă s-a desfrânat, ce-ți pasă ție? El este precum gura câinelui. Nu te mâhni! Cele pe care ți le-a iertat sunt toate iertate. Du-te și pune-i metanie și roagă-l să te ierte, iar pe el Dumnezeu îl va cerceta.

Și îngerul s-a făcut nevăzut.

Omul s-a întors la duhovnic, i-a povestit toate și i-a pus metanie, așa cum îi spusese îngerul. Auzind povestirea, duhovnicul a plâns, s-a pocăit și s-a mântuit. Trebuie să ne osândim pe noi înșine și ne vom mântui.

(Constantin V. Triandafillu, Sfântul Cosma Etolianul – Viața și învățăturile, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 180-181)