Petru are un anişor şi este al zecelea copil în familia Boghian. S-a născut pe 21 iunie, o zi specială, pentru că şi alţi doi fraţi ai săi au venit pe lume în aceeaşi zi. E un copil curios, frumos peste măsură, care transmite incredibil de multă bucurie. Celor mai mari le face plăcere să se joace cu el şi să aibă grijă de el, chiar dacă uneori mai fac năzdrăvănii şi o supără pe mami. Petru e norocos, pentru că s-a născut într-o familie în care este iubit şi apreciat, o familie numeroasă, care ne demonstrează că se poate şi reprezintă un exemplu pentru oricare dintre noi.

Părinţii au fost binecuvântaţi cu cinci fete, după care au venit şi cinci băieţi. La cei 41 de ani ai săi, mama recunoaşte că îşi mai pierde răbdarea cu năzdrăvanii mai mici, dar  povesteşte, amuzată, cum ei fug în grădină de fiecare dată când fac câte o prostie. Şi tatăl provine tot dintr-o familie numeroasă. Ne-a povestit că şi el a crescut alături de nouă fraţi şi a fost învăţat de mic copil cu greul: „Eu am fost cel mai mic şi am rămas în casa părintească, mi-a rămas ceva pământ, avem grădina, ne descurcăm, nu putem să ne plângem. Am avut şi încă mai avem probleme, dar nu pot să zic că nu ne descurcăm, sunt alţii care o duc mai rău decât noi. Avem şi televizor, avem şi un calculator pentru copii, pe care l-au primit de la şcoală, avem ce să le oferim, nu sunt chiar lipsiţi de condiţii”. Pe lângă copii, o mai au în grijă şi pe mama lui, imobilizată la pat cu probleme de sănătate.

„Încă nu îţi imaginezi cât de bogat eşti!”

Ei sunt mulţumiţi că toţi copiii sunt sănătoşi şi nu au avut niciodată probleme cu ei. Mai mult decât atât, le aduc şi multe satisfacţii, pentru că sunt cuminţi, sunt elevi foarte buni, toţi fiind premianţi. Şcolarii cei mai mici deja ştiau să citească şi să socotească când s-au dus la şcoală, pentru că au prins de la cei mai mari. Iar părinţii sunt foarte mândri de ei şi sunt bucuroşi că, în ciuda lipsurilor, sau poate tocmai mulţumită lor, copiii lor sunt pe drumul cel bun în viaţă. „Nu-mi permit eu să-i cresc cum fac alţii, să le dau de toate şi să-i trimit de mici ştiu eu pe unde, dar de crescut îi cresc cum trebuie. Am de exemplu nepoţi şi strănepoţi, de la surorile mele, care sunt ţinuţi pe bani. Şi nu-i bine, că banul îl strică pe copil. Am un frate care are trei copii şi a fost plecat timp de 10 ani în Spania la muncă. Şi au avut copiii tot ce au vrut şi acum el se chinuie să-i îndrepte şi îi este foarte greu. Nu vor să facă treabă, stau numai la calculator. Ceva, cât de puţin trebuie să facă, nu cine ştie ce, nu cum munceam noi când eram mici. Fiecare, după puterile lui mai face ceva trebuşoară, nici cum arată pe la televizor, să-ţi baţi joc de ei, dar nici să stea degeaba”, ne-a explicat tatăl.

Când este vorba de familii numeroase, oamenii reacţionează diferit. Cei care preţuiesc familia tradiţională apreciază curajul sacrificiului pentru copii şi încrederea în planurile lui Dumnezeu. Restul stau deoparte şi le judecă „nebunia” şi „inconştienţa”, fără a se gândi că de fapt ei reprezintă normalitatea creştină. Bineînţeles, vorbim despre familia ortodoxă, cu principii adevărate, nu despre cazurile, destul de numeroase din păcate, în care copii se fac fără noimă, fără a reprezenta rodul dragostei dintre soţ şi soţie. Revenind la familia noastră, părinţii ne-au spus de la inceput că ei sunt foarte mulţumiţi de viaţa pe care o au şi nimeni nu a avut nimic să le reproşeze, pentru că nu au avut motive. „Noi suntem de vârste apropiate, doar un an diferenţă. Şi ne-am înţeles foarte bine, nu a fost cu bătăi, cu certuri, cu despărţiri cum vedeţi pe la alţii. Şi apoi, eu îi mai trag pe oameni de limbă, le spun că parcă am fost nebun să fac atâţia copii, dar ei mă încurajează, că ei cu doi copii nu se pot descurca cum mă descurc eu cu zece. Mă mai plângeam eu pe la unii-alţii că ce mă fac şi-mi ziceau oamenii: tu îţi dai seama cât de bogat eşti? Încă nu îţi imaginezi cât de bogat eşti!”, ne-a povestit tatăl.

„...tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm, are grijă de mine!”

În urmă cu 40 de ani, când era şi el copil, nu a avut atâtea câte le poate oferi el copiilor lui. Era mult mai dificil atunci să ai grijă de o familie atât de numeroasă decât este acum. „Tata a muncit foarte mult şi mult mai greu faţă de mine acum. S-a chinuit foarte mult, sub orice critică. Se ducea 30 de kilometri la pădure şi aducea o căruţă de lemne. Nici curent nu avea, casa era făcută din stuf, era greu. Acum te mai ajută şi statul cu o subvenţie, cu o alocaţie la copii, măcar cât de cât. Atunci n-aveam nimic, nici aparat de radio. Vă spun, avea o căruţă cu roate de lemn şi aşa ne-a crescut, cu căruţa aia. Şi tot multă lume ajungea la el la poartă să-i ajute până la moară, până pe câmp. Şi aşa s-a chinuit şi ne-o crescut”, îşi aminteşte tatăl.

El a avut de fapt doisprezece fraţi, dar trei dintre ei au murit pe la vârsta de un an, fără nici un motiv. Când a rămas însărcinată a treisprezecea oară, mama sa era deja prea împovărată şi ar fi vrut să scape de sarcină, însă a avut grijă Dumnezeu de copil şi tatăl lui, aflând de gândurile mamei, a readus-o pe drumul cel bun. Şi aşa a ajuns, după atâţia ani, după ce toţi fraţii lui s-au împrăştiat prin lume, să-i îngrijească pe părinţi la bătrâneţe. „Mama şi-acuma când mă vede plânge în pat şi-mi spune că pe nimeni nu interesează, tocmai tu, ăla pe care voiam să-l aruncăm, ai grijă de mine. Eu am înţeles-o şi nu am pus la suflet, că doar nu de prea mult bine voia să facă treaba asta. Am fost şi eu în situaţia de a alege, când s-au adunat mai mulţi copii şi am zis că nu, orice ar fi, nu renunţ la ei”, ne-a explicat tatăl.

Părinţii recunosc că mai stau câteodată noaptea şi se gândesc la ei, ce vor face, cum se vor descurca, dar îşi spun că pe pământul ăsta, unde au toţi loc să trăiască, şi-or găsi şi ei locul. Ei nu vor avea niciodată posibilitatea să le ofere copiilor un start în viaţă lipsit de griji, cum ar fi să aibă fiecare casa lui, aşa că vor trebui să se descurce singuri. Ei, ca ocrotitori şi sfătuitori plini de iubire, nu pot decât să-i înveţe să se descurce, să muncească cinstit, să nu cadă în ispita banului câştigat uşor şi să fie capabili să-şi poarte singuri de grijă. Iar primele şi cele mai importante exemple pentru copii sunt părinţii, care, în cazul de faţă, le-au dat numeroase lecţii de viaţă, de curaj şi de sacrificiu pentru familie, din care ei au multe de învăţat.

Spre exemplu, tatăl a refuzat să plece la muncă în străinătate, după o ofertă făcută de fraţii lui, chiar dacă ar fi câştigat foarte bine, pentru că asta ar fi însemnat să lase familia singură, inclusiv cu bătrâna în grijă, iar el a considerat că nici o sumă de bani nu va compensa lipsa bărbatului din casă. Mai mult decât atât, din ce au ei îi mai ajută şi pe alţii mai săraci decât ei, pentru că şi lor li s-a oferit şi încă li se mai oferă ajutor şi în felul acesta apreciază ei, dând mai departe. Concluzia părinţilor a fost una foarte simplă: „Dacă vrei şi munceşti, se poate şi e şi frumos”. Dacă vrei să faci voia lui Dumnezeu, trebuie să munceşti, e nevoie de mult sacrificiu, dar nici mulţumirile nu întârzie să apară şi nici greutăţile nu mai sunt atât de apăsătoare.

Familia Boghian se află în evidenţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care, prin Departamentul ProVita, desfăşoară programul Familia – „Sfântul Stelian”, prin care se încearcă ajutorarea şi sprijinul familiilor cu cel puţin opt copii din Arhiepiscopia Iaşilor. Şi, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să împărtăşim şi altora frânturi din viaţa unor oameni care pot fi consideraţi exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.