În ceasul în care afară din Sfânta Sofia se auzeau strigătele: „Turcii! Turcii!” protopresbyterul ieși din coridorul pentru spovedanie. De cu seară îl împărtășise pe Împărat și până spre dimineață spovedise. Cum a ieșit așa, înalt, ars de soare, cu barba albă și sprâncenele groase, ziceai că un sfânt s-a desprins de pe perete. Și pentru o clipă când a văzut mulțimea în genunchi tremurând, s-a făcut galben ca ceara, de parcă l-ar fi lovit o săgeată. S-a oprit brusc, și-a șters lacrimile, și apoi a înaintat în biserică. Biserica, amvonul, strănile, toată biserica era plină de oameni. Lumânările, candelabrele, candelele erau toate aprinse. Pentru ultima dată strălucea în Răsărit măreția creștinătății. Strălucea minunata arhitectură a lui Antim și Isidor. Strălucea neînchipuita bogăție pe care Iustinian o risipise din belșug, ca să-l biruiască pe regele Solomon. Și de departe ajungeau strigătele cutremurului: „Turcii! Turcii!...

Candelabrele din cristal legate cu lanțuri de argint, sfeșnicele uriașe, ca niște torțe gigantice, coloanele polihrome, mozaicurile de aur, toate străluceau pentru ultima dată. Și sus, liniile svelte, pline de noblețe și har, îmbrățișau ca un plan coloana aeriană, uriașa cupolă. O ! Cât de minunată era cupola jur împrejur, ziceai că încerca să răpească pe creștini într-o altă lume în ceasul jertfei. Preotul a făcut trei cruci și a intrat în altar. Sus pe Sfânta Masă, parcă atârna întreaga boltă cerească, chivotul. Se sprijinea pe cele patru picioare în patru unghiuri și din față se forma un arc frumos. O cruce de aur strălucea în vârf și dinlăuntrul cupolei sale cobora un porumbel alb, Porumbelul Duhului Sfânt. Părintele scoate dinlăuntrul porumbelului discul și potirul, le acoperă cu acoperământul de mătase, care se numește Sfântul Aer, le ia și fuge. „Nu dați cele sfinte câinilor” se gândi. Ca un ulcior antic, tot din aur, puțin scund, cu două mânere frumoase, cu laturile curbate, așa era Sfântul Potir. Și pe partea din față avea pe Hristos prunc în colimvitră, după vechea descriere. Sfântul Disc era frumos lucrat în aur. În centru avea închipuită Cina cea de Taină a Domnului, iar de jur împrejur pietre prețioase. Părintele aruncă o privire spre mare, s-a suflecat și a împins cu atâta putere corăbioara care alunecă până spre țărm. Intră înlăuntru, desfășură pânza, și ținu linia cârmei spre țărmul Bitiniei. Murmurul din cetate îl urma: „Turcii!Turcii!”. Un val uriaș se ridică impetuos. Corăbioara ca o coajă de ou se învârtea deasupra valurilor. În Cetate flăcări și fum peste tot. Vântul  îi aducea în urechi ecoul sălbatic de la cutremur, de la bătălii, de la rugăminți, de la strigătele de moarte, de la vaietele și gemetele morții. O ! Cetate ! Cu palatele tale împărătești, cu hipodromurile tale, cu academiile de arte ale tale ! Creștinătate care ai învățat lumii adevărul ! Istoria milenară a culturii tale se stinge. Lucrători ai minții care v-ați născut fugari și robi ! Lucrări omenești care ați râvnit nemurirea și ați devenit ruine ! Măreții apuse. Care ale izbânzii care ați trecut de poarta de aur. Împărați cu cununi de aur. Nașteri și morți stinse pentru progres. Morminte care ați rămas înlăuntrul catastrofei fără cruce, fără nume. Nimicite pentru nesfârșite zile. Iată ! O vijelie omenească ia cenușa voastră și o risipește în patru vânturi !

Apusul soarelui a colorat cerul roșu, ca sângele. Semnul fricii. Vântul continua să bată și vijelia mătura Propontida. Se întuneca. Întunericul acoperea cerul, Cetatea. Și din mare departe urca încet discul însângerat al lunii. Roșu, ca ochii unui ucigaș. Drept, în corabie părintele își pironea ochii spre cer, și a văzut, o, înfricoșată vedere! Luna ucigașă stand nemișcată pe cupola Sfintei Sofia. Și a văzut jumătatea de disc că se tot înnegrea, se tot înnegrea. O veche profeție zicea: „Va fi lună plină, apoi eclipsă va fi, și Orașul, orașul va cădea!”…

Părintele asudă rece. A mai privit odată crucea de pe cupola Sfintei Sofia și odată jumătatea de lună. Corăbioara juca pe valuri. Pânza ei se făcu mii de bucăți, iar vântul vuia cu vaier în catarg. Părintele făcea ultimele sale încercări. Ținea strâns la piept Discul și Potirul. Și în timp ce privea dincolo spre Sfânta Sofia, nu mai vedea crucea… se mai vedea doar o semilună…Îndată s-au deschis cerurile. O lumină dulce-dulce s-a întins pe mare. Un înger al Domnului s-a arătat și a luat cu el Discul și Potirul. Oare era o minune ? Marea și-a deschis gura și a înghițit pe preot. Liniște! Înfricoșatul element s-a liniștit. Și parcă era la botez când crucea sfințea marea…

*

Există până azi legenda Discului și a Potirului de la Sfânta Sofia pierdute sau răpite în ceruri. Până azi în Grecia circulă legenda potirului pe care ultimul preot al Sfintei Sofia la ultima liturghie l-ar fi ascuns în Rai, prin intervenția unui înger, până la plinirea veacurilor, pentru a se împărtăși din el sufletele mucenicilor. Ultimul Împărat al Constantinopolului se împărtășise ultimul și pentru ultima dată din acest potir cu o seară înaintea tragediei. Atacul turcilor a survenit în timpul sfintei liturghii din 29 Mai 1453, liturghie care nu a mai putut fi dusă până la capăt. Până astăzi ziua de 29 Mai este la greci zi oficială de doliu național, zi în care toți grecii țin post și încă se tânguie pentru pierderea Împărătesei cetăților. Fiindcă aceasta este ziua nefastă care a schimbat destinul istoric nu numai al grecilor, ci al întregii Europe de Răsărit. Cum ar fi fost oare istoria noastră, a tuturor bizantinilor, greci, sârbi, români, bulgari, dacă nu ar fi căzut steaua creștinătății ? Cu greu ne-am putea imagina cum ar fi evoluat fie și numai cultura noastră, fără jugul turcesc. Mai ales astăzi, când parcă am uitat de tot că noi suntem rămășița acestor bizantini, care au împărtășit lumii, cu atâta strălucire, adevărul credinței. Astăzi parcă am uitat totul și cine suntem și mai ales, ai Cui suntem. Am uitat deopotrivă și ochiul înghețat al Apusenilor care a privit cu atâta indiferență căderea Constantinopolului, fără să ofere nimic din atât de mult speratul ajutor, atât de mult făgăduitul ajutor. Cu aceeași indiferență asistă azi Apusul la extincția culturii noastre, a bizantinilor. Iar noi, în agonia noastră, ne punem naiv și nebunește nădejdile în cei ce de la început au subminat prin toate mijloacele această cultură. Ei de la început ne-au fost neprietini. Lascar Kyris, un istoric grec bizantinolog, cercetând izvoarele istorice și documentele, a dovedit într-un articol că genovezii și veneții au venit în Bizanț, la Constantinopol, încă din secolul al X-lea, trimiși cu misiunea clară de a submina sistematic economia Imperiului, până la colapsul final. Acest istoric susține că luarea Constantinopolului a fost consecința acestei politici apusene de ruinare economică progresivă a imperiului. Istoria se repetă implacabil, fără ca cineva să tragă învățămintele care se impun. Același ochi înghețat (al Angelei Merkel ?) privește indiferent zbaterea agonică a ceea ce odinioară a fost marele Imperiu al creștinătății.Întreg Răsăritul este moștenitorul acestui imperiu, al acestei spiritualități, al creștinătății. Și poate că în definitivă analiză atacul nu este împotriva unor biete popoare mici și nesemnificative, ci împotriva tocmai a acestei rămășițe de creștinătate. Chiar mă întrebam de ce a început totul tocmai cu Grecia ? De ce au lovit tocmai în Grecia ? Fiindcă, ne place să o recunoaștem sau nu, Grecia este simbolul ortodoxiei. Acolo au lovit. Asta vor să distrugă. Unii dintre părinții trăitori în Constantinopolul din perioada premergătoare căderii erau conștienți de pericolul pe care îl prezentau apusenii și ne sfătuiau să ne temem de ei mai abitir decât de turci.

Iar cât despre potir, turcii, aflând despre aceste minunate tradiții, au început să scotocească subsolurile Sfintei Sofia doar-doar vor găsi minunatul odor. Au inițiat săpături arheologice încă din 2009 și cercetările continuă neîntrerupt de atunci, de când, pentru prima dată de secole, s-a pus picior de om în coridoarele subterane ale Sfintei Sofia. Dar numai de curând a devenit cunoscut faptul că arheologii turci caută, de fapt, discopotirul. Cercetările de până acum sunt impresionante și au o extraordinară valoare istorică și arheologică. Cu toate acestea, marea dorință a arheologilor turci este descoprirea unei cămări ascunse în care se presupune că se află păstrat discopotirul marii biserici a Ortodoxiei[1].

Legenda însă spune că la sfârșitul veacurilor, îngerul care a luat potirul îl va aduce înapoi și îl va pune la loc pe Sfânta Masă a Sfintei Sofia, restituită creștinilor.  

Am încercat și noi o palidă traducere a acestui cântec imn care, în simplitatea lui dureroasă, concentrează zguduitoarea tragedie a căderii Constantinopolului.

A fost odată ca niciodată
În Biserica Triipostată
din aur și argint era,
cu mănunchi de raze legat,
Discul și Potirul
a fost odată ca niciodat’,
odată ca niciodat’.

Și pe când părintele liturghisea
în clipa-n care singur pregătea
proscomidia
cineva i l-a luat – Unde duci
Discul și potirul cu mănunchi de raze legat?
părintele-ntorcându-se, a întrebat,
odată ca niciodat’.

Unde duci potirul, cu-aripi deschise larg
Numai împăratul nostru s-a împărtășit,
Nu vezi ce mulțime așteaptă încă
Discul și Potirul în mănunchi de raze legat,
Unde-l duci, cu aripi deschise larg ?
Cu-aripi deschise larg.

- Așa cu Sfânta Împărtășanie în el
Îl voi duce și-l voi ascunde în Rai.
Într-un colț de Rai cu crini semănat,
acolo voi ascunde Discul și Potirul
cu mănunchi de raze legat.
Așa, cu sfânta Împărtășanie în el
Cu sfânta Împărtășanie în el.

Se vor împărtăși din el
sufletele mucenicilor care și-au vărsat sângele
Și va auzi neauzite rugăciuni
Discul și Potirul cu mănunchi de raze legat
de la sufletele mucenicilor
de la sufletele mucenicilor.

Până va veni ceasul și clipa
când s-or auzi trâmbițe neauzite
Când din nou voi aduce cu cinste
Discul și Potirul
cu mănunchi de raze legat
pân’ce va veni clipa și ceasul
pân’ce va veni clipa și ceasul…