Omul de unul singur nimic bun nu clădeşte în sine dacă nu vine harul; şi harul nimic nu îi dăruieşte omului dacă omul însuşi nu se trudeşte...

Autoaprecierea şi lepădarea de har întotdeauna sunt de nedespărţit. Domnul îşi întoarce ochii Săi de la cel îngâmfat... Dar după lepădarea de har nu întotdeauna urmează căderea. Urmează numai răcirea, pornirile rele şi nestatornicia faţă de patimi, nu în sensul căderii în lucrurile pătimaşe, ci în sensul tulburării inimii: de exemplu, cineva spune un cuvânt neplăcut... şi inima se aprinde de mânie şi tot aşa.

Cum se dobândeşte harul şi cum se manifestă el? Se dobândeşte prin Sfintele Taine şi nu altfel decât vădit devine în cei care îşi omoară patimile prin nevoinţele ştiute. Vădirea aceasta constă în înţelegerea deosebită a credinţei, în starea paşnică a inimii, în rugăciuni profunde, în jertfirea de sine pentru binele celorlalţi, în răbdarea netulburată, astfel încât cei ce privesc să nu mai poată de admiraţie. Trăsătura distinctivă a aflării harului - pacea adâncă şi lepădarea de toate cele văzute - se află înlăuntru înaintea lui Dumnezeu. Aici încetează orice mişcare trupească...

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, pp. 196-197)