Este adevărat că Domnul Hristos a spus să ne-nchinăm „în duh şi-n adevăr”, sau cu duhul şi cu adevărul, dar la măsura aceasta ajung puţini. Şi atunci înseamnă că ceilalţi să nu se mai închine? Magii de exemplu, când au căzut cu feţele la pământ în faţa Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc, nu s-au închinat? Nu le-a primit Domnul Hristos închinarea? Apostolii când au căzut cu feţele la pământ şi au zis: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, şi s-au închinat Lui, nu le-a primit Domnul Hristos închinarea, că nu era „în duh şi-n adevăr”? Sau, de pildă, mulţimea aceea uimită şi bucuroasă care L-a aşteptat pe Domnul Hristos să coboare de pe Muntele Taborului, după Schimbarea la Faţă, pentru că nu s-au închinat „în duh şi-n adevăr”, nu le-a primit Domnul Hristos închinarea?

Domnul Hristos primeşte închinarea cum o avem noi, primeşte rugăciunea noastră cum o putem face noi, primeşte slujirea noastră cum ne sunt măsurile noastre. Este adevărat că Mântuitorul a vorbit de închinarea cu duhul şi cu adevărul, de închinarea „în duh şi adevăr”, ca de o închinare profundă, pentru că toţi trebuie să năzuim la o astfel de închinare. Dar aceasta nu înseamnă că numai închinarea aceea o primeşte. Domnul Hristos primeşte ce îi dăruim noi, închinarea noastră, aşa cum este ea, aşa o primeşte Domnul Hristos.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, p. 299)