Un om smerit şi blând mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întâlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci când ţăranul s-a închinat înaintea lui cu cucernicie, l-a văzut pe arhiereul care-l binecuvânta într-un har ca de foc.

Dar poate cineva va întreba: „Dacă Duhul Sfânt a aşezat pe episcopi şi-i călăuzeşte, de ce nu este la noi pace şi nu înaintăm [duhovniceşte]?”

Pentru că nu gândim drept despre puterea aşezată de Dumnezeu şi prin aceasta ne facem neascultători. Dar dacă ne-am preda voii lui Dumnezeu, am înainta degrabă, fiindcă Domnul iubeşte sufletul smerit şi ascultător şi-l călăuzeşte El însuşi, iar pe cel ne-ascultător îl aşteaptă cu răbdare şi milostivire ca el să se îndrepte. Domnul învaţă în chip înţelept sufletul prin harul Său ca un bun învăţător şi un adevărat părinte. Dar chiar şi un părinte face greşeli; iar un învăţător nu ştie totul, dar Domnul este atotştiutor.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp. 151-152)