În secolul al XlX-Iea s-a stins din viaţă în Germania, la vârsta de 30 de ani, o persoană foarte bogată şi faimoasă care până în clipa morţii a tăgăduit existenţa vieţii de du­pă moarte. În virtutea convingerilor sale a lăsat cu limbă de moarte să i se pună pe mormânt o placă masivă de granit, iar locul să fie înconjurat cu un zid înalt de piatră, cu întărituri metalice. Dorinţa i-a fost îndeplinită întocmai, iar pe placa de granit a pus să se scrie: „Acest loc de îngropare trebuie să rămână intact pe vecie. Este interzis cu desăvârşire să se umble în mormânt”. În acest fel, chiar şi dincolo de mormânt persoana aceea Îl înfruntă pe atotputernicul Dumnezeu. S-a întâmplat însă să nimerească înăuntru o minusculă sămânţă care a încolţit, facându-şi loc printre pietre şi ieşind la lumina zilei. Puţin câte puţin, rădăcinile, pătrunzând tot mai mult în adânc, au „săpat” pământul, făcând să apa­ră la suprafaţă un arbore uriaş. Puternicele sale rădăcini lu­crau cu o forţă imensă; au dărâmat zidul, au rupt întăriturile metalice, au urnit din loc placa de granit. Viaţa a triumfat într-un loc care părea să fie sortit pentru totdeauna morţii. Deasupra acelui mormânt s-a înălţat un stejar măreţ, martor tăcut al unui adevăr de netăgăduit, replică zdrobitoare dată trufaşului defunct.

Oamenii de rând privesc acel monument funerar cu o teamă superstiţioasă. Într-adevăr, nicio piatră şi nicio opre­lişte nu te poate pune la adăpost de dreapta judecată a lui Dumnezeu. În ziua cea de pe urmă, fiecare va ajunge îna­intea lui Dumnezeu şi nu va afla mântuire decât în Hristos.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 43)