„Dacă o împărăție se va dezbina în sine, acea împărăție nu mai poate dăinui.” Atâta vreme cât înlăuntrul nostru domnește, fără vreo împotrivire, viclenia păcătoasă, împărăția întunericului și păcatului rămân trainice în noi; însă când harul lui Dumnezeu trage spre sine partea sufletului robită de păcat, slobozind-o din robie, are loc înlăuntru o dezbinare: păcatul de o parte, binele de cealaltă. Îndată ce omul, ca urmare a acestei deșteptări, se unește, prin conștiința și libertatea sa, cu binele, păcatul își pierde orice sprijin și merge spre destrămare. Statornicia în hotărârea cea bună, precum și răbdarea în ostenelile pe care aceasta le pretinde, risipesc și alungă tot păcatul. Atunci binele începe să împărățească înlăuntrul omului și dăinuie atâta vreme cât nicio cugetare rea nu se strecoară înlăuntru și, atrăgând de partea sa voința, nu dă naștere iarăși unei dezbinări.

Dă numai puțin frâu liber imboldului păcătos care se zămislește, unește-te cu el și pune-l în lucrare și vei vedea: binele va începe iarăși să slăbească, iar răul să crească, până ce va înăbuși binele cu totul. Aceasta este istoria aproape neîntreruptă a vieții lăuntrice a celor slabi de înger, care nu au statornicie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 148-149)