Iată însă că dificultăţile şi nereuşitele din primii ani de căsnicie au fost depăşite, copiii au crescut, familia există deja de vreo 7-10 ani. Oricât ar părea de ciudat, aceasta este o perioadă destul de periculoasă în viaţa ei, fiind însoţită adeseori de o criză a relaţiilor conjugale, deşi aparent situaţia este destul de calmă.

De regulă, în momentul acesta soţii şi-au terminat deja studiile şi activitatea lor profesională intră pe un făgaş stabil, perioada de ajustare a unuia la celălalt şi la noile rude a fost, de asemenea, străbătută. Greutăţile, grijile, nopţile nedormite cu copiii mici – toate au rămas, de regulă, în urmă. De obicei, în acest moment este rezolvată şi problema locuinţei, care-i apasă mult pe soţi în primii ani de căsătorie. Şi atunci, de ce această perioadă este una de criză?

Unii psihologi presupun că atunci soţii se cunosc deja destul de bine (uneori nu din cea mai frumoasă perspectivă), începe la ei perioada obişnuinţei, atracţia reciprocă, pasiunea pe care o aveau în primii ani de căsnicie a cunoscut deja o diminuare însemnată, adeseori cei doi sunt uniţi numai de spaţiul locativ pe care-l împart şi de copii.

„Mulţi se căsătoresc cu oameni pe care practic nu-i cunosc. Cauza fundamentală a legăturii lor este atracţia fiziologică, ce nu influenţează câtuşi de puţin compatibilitatea dintre gusturile şi interesele lor. Cei doi se pot potrivi fiziologic, fără a fi obligatoriu şi suflete înrudite. Dacă baza este fiziologia, e de rău. Pentru ca viaţa să fie deplină, iar căsătoria reuşită, interesele soţilor trebuie să coincidă în multe privinţe. Lipsa comunicării atrage după sine greşita apreciere a celuilalt, neînţelegerea faptului că el este total diferit”, spune aceeaşi Elena Arhipova.

Fiecare perioadă are caracteristicile sale. Cea iniţială este una de „rotunjire” a „marginilor ascuţite”, de ajustare reciprocă; într-adevăr, tinerii căsătoriţi sunt adeseori legaţi printr-o puternică atracţie fizică – este momentul când încă mai continuă îndrăgostirea, însă aceasta nu poate ţine o veşnicie şi cu timpul trebuie să se transforme în ceva mai înalt.

În a doua perioadă a vieţii de familie, soţul şi soţia trebuie nu să se adapteze, pur şi simplu, unul la celălalt, ci să devină un întreg, un suflet şi un trup, în căsătorie. Atunci, atracţia dintre ei nu numai că nu se va stinge, ci va deveni mai puternică. Viaţa nu stă pe loc, şi sentimentele soţilor trebuie să crească şi ele, să treacă la un nivel nou, mai elevat. (...)

Foarte frecvent, în a doua perioadă de criză, femeile încep să sufere din pricina sentimentului de inutilitate, de neîmplinire, mai ales dacă înainte de a se căsători au făcut studii superioare şi au lucrat în domeniul corespunzător studiilor respective. Începe să li se pară că toată tinereţea lor a fost irosită pe spălatul scutecelor şi pe celelalte treburi casnice, pe când la bărbaţi, dimpotrivă, această perioadă este în general legată de înflorirea carierei şi activităţii lor profesionale.

În decursul acestei perioade, soţii trebuie să fie deosebit de atenţi unul cu celălalt, să se sprijine reciproc. Este important ca bărbatul să-i dea de înţeles iubitei sale cât de mult apreciază ceea ce face ea pentru familie şi pentru el personal. Iar pe doamne le-aş sfătui să nu se descurajeze, deoarece majoritatea femeilor au mai multă stofa de autodidact decât bărbaţii şi se adaptează mai uşor la condiţii noi. Dacă bărbatul a pierdut vremea şi n-a făcut studii la timp ori a început să lucreze târziu, după aceea îi vine foarte greu să recupereze. Cu femeia, lucrurile stau altfel: cunosc chiar mame cu mulţi copii care, după ce odraslele lor au mai crescut, au fost în stare să termine o facultate şi să profeseze cu mult succes.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 152-154)