La a doua poruncă, spune de câte ori te-ai jurat pe numele lui Dumnezeu, sau al vreunui Sfânt, fără mare nevoie, adevăr sau minciună. Dacă te-ai jurat să păzeşti făgăduinţa binecuvântată şi nu ai păzit-o, sau ca să faci pagubă cuiva, şi ai făcut-o ca să nu calci jurământul, şi ai pus pe altul şi s-a jurat. Dacă nu sfătuieşti copiii şi slugile ca să nu se jure. Cunoaşte însă lămurit, căci atunci când făgăduieşti sau te juri să faci vreo faptă plăcută lui Dumnezeu, eşti dator să săvârşeşti în grabă făgăduinţa, ca să nu uiţi şi să ai păcatul îndoit, că nu ai făcut binele şi că ai călcat jurământul. Iar dacă este făgăduinţa mai presus de puterea ta, sau nu este în stăpânirea ta, nu te sileşte legea să o săvârşeşti, ci numai pentru jurământ te canoniseşti. Dacă însă te făgăduieşti sau te juri să faci rău, după cum unii biruindu-se nebuneşte de mânie s-au jurat, pentru jurământ să te canoniseşti prea greu, iar păcatul să nu-l săvârşeşti nicidecum: că mai bine era lui Irod să calce jurământul, decât să ucidă pe Mergătorul Înainte. Iar când te vor chema la judecată martor, spune adevărul chiar de ar urma să omoare pe mulţi prin mărturia ta. Și tu să nu te juri mincinos, ca să te munceşti sufleteşte, și să nu moară altul trupeşte. Deşi unii zic cu nepricepere, că de-ar mărturisi cineva mincinos când urmează să se ia viaţa unui om, că nu este păcat, nu este adevărat, ci este minciună şi adevărată bârfire.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 337)