Caracterul de sfinţenie al căsătoriei, definit în epistolele apostolice, cuprinde şi relaţiile intime dintre soţi, care se completează reciproc şi se iubesc: „Şi cei doi vor fi un singur trup”. Acest moment, poate cel mai sacru din viața soţilor, poate atinge culmile sfinţeniei, dacă reprezintă finalul şi simbolul apropierii lor sufleteşti şi trupeşti. Aceasta constituie o etapă aparte în relaţiile dintre ei. Uneori putem observa cum ochii tinerilor căsătoriţi se luminează de un nou fel de dragoste şi de bucurie. Pentru acest dar minunat ei trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu, amintindu-şi mereu că „toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om” (canonul 51 din Pravilele Apostolice).

În Biserica primară exista obiceiul ca prima săptămână după nuntă tinerii s-o petreacă ca frate şi soră şi să poarte cununile bisericeşti. Acest lucru se făcea cu un singur scop: ca nunta lor să fie cinstită, ca să predomine starea de rugăciune şi pentru ca tinerii să aibă încredere deplină unul în celălalt. În a opta zi, după ce ei îşi scoteau cununile, ei puteau trece şi la alt fel de relaţii. Aceasta înlesneşte conştientizarea profundă a etapelor de apropiere între soţi şi a dragostei lor.

Acum cununile se scot imediat cum s-a terminat slujba cununiei, dar nu înainte ca să se citească rugăciuni speciale pentru scoaterea lor. Mirii sunt scutiţi să se abţină în prima săptămână.

Relaţiile dintre soţi cer multă răbdare şi tandreţe, tact şi înţelegere. Femeia nu trebuie traumatizată, ci să primească bucurie la fiecare descoperire nouă a persoanei soţului, a dragostei lui pentru ea şi invers.

Perioada păstrării fecioriei cel puţin două-trei zile, dacă nu e posibil o săptămână, este o garanţie a curăţiei căsniciei. Această perioadă permite sesizarea sensului adânc al Tainei Căsătoriei şi conştientizarea unei noi etape în viaţa omului.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 204)