Ce ușurime, ce stare de bine, ce fericită curăție este atunci când omul nu oprește în sine simțămintele de bunăvoință către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgește: „Dumnezeule! Aceștia sunt moștenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste și fără veste va pieri de pe el”. Cine își curățește în felul acesta dragostea de iubirea de sine și de împătimire dobândește în sine dragoste curată, dragoste în Dumnezeu. Ca să dobândim această dragoste ni s-a poruncit lepădarea de sine; acesta este înțelesul spuselor Domnului: cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va câștiga (Matei 16, 25). În aceste cuvinte, porunca este îmbinată cu făgăduința.

Dimpotrivă, cel ce crede că își va găsi sufletul în veacul acesta plin de amăgire, adică cel ce va vrea să își împlinească poftele necurățite, și-l va pierde. În lepădarea de sine stă mântuirea.

Supuneți-vă mintea lui Hristos! Atunci când mintea se supune lui Hristos, nu se va îndreptăți nici pe sine însuși, nu va îndreptăți nici inima. Atunci când vor lipsi îndreptățirile inimii, ea va ajunge în starea de smerenie și umilință. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi, iar în îndreptățirea de sine este moartea crâncenă pe care o aduce păcatul.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 130-131)