Cine poate înţelege toate darurile pe care creştinul le primeşte prin Dumnezeiasca Împărtăşanie atunci când se împărtăşeşte? Cum poate oare limba noastră slăbănoagă să le descrie, unul câte unul? Prin Sfânta Împărtăşanie mintea este luminată, intelectul este şi el luminat, toate puterile sufletului sunt curăţite, patimile trupeşti sunt amorţite..., iar dragostea de Dumnezeu este aprinsă.

După ce te-ai împărtăşit, cugetând la înfricoşătoarele Taine cereşti pe care le-ai primit, să priveghezi ca să nu cumva să întinezi harul. Cel ce s-a împărtăşit este atent, grijuliu, îşi păzeşte cugetele, începe o viaţă mai severă şi mai plină de virtuţi, şi se păzeşte pe cât îi stă în putinţă de săvârşirea oricărei fapte rele. Şi atunci când cugetă că după câteva zile se va împărtăşi din nou, îşi dublează atenţia, adaugă pregătiri la pregătiri, stăpânire de sine la stăpânire de sine, priveghere la priveghere, efort la efort şi se luptă cu păcatul la cea mai înaltă tensiune cu putinţă. El este îndemnat la toate acestea, pe de o parte de faptul că s-a împărtăşit doar cu puţin timp în urmă, iar pe de altă parte de faptul că anticipează Împărtăşania pe care o va primi doar peste încă puţină vreme.

(Constantin Cavarnos, Sfântul Macarie al Corintului, Editura Doxologia, p. 50)