Dragostea se descoperă în cele mai mărunte lucruri
Dragostea se arată în toate mișcările trupești, atunci când, slujind lui Dumnezeu, face în trupul său roade duhovnicești, când mâinile înălțate spre Dumnezeu le întinde spre binefacere și împărtășire, când se străduiește să îndrepte spre casa tânguirii și a plângerii pașii ce urcă spre casa de rugăciune.
Când este pus începutul vieții în sfințenie, flacăra dragostei nu arde închisă în sine, ci dă să se împărtășească și celorlalți, se descoperă în gândire, se arată în cuvinte, în privire, în auz și în toate mișcările trupului.
Ea se descoperă în gândire: cugetarea hrănită cu contemplarea Dragostei Veșnice îmbogățește înțelegerea cu mijloacele de a împărți cereasca agoniseală cu cei care nu o au. Cugetarea mișcată de dragoste n-are nevoie de născociri, ci se descoperă pe măsura agonisirii luminii lăuntrice ‒ se descoperă toată, spre binele aproapelui.
Dragostea se arată în cuvinte: tăcerea dragostei este curmată doar de proslăvirea lui Dumnezeu și de zidirea aproapelui. Atunci când vorbește dragostea, gura ei izvorăște vorbe neprefăcute, revarsă balsam peste rănile sufletești și trupești, rostește pace și adevăr. Vorbirea ei, după cuvântul Scripturii, e preafrumoasă.
Dragostea se arată în priviri, atunci când acestea nu se opresc asupra făpturilor văzute decât ca să se înalțe la lucrurile nevăzute. Ele se întorc asupra săracilor ca să îi ajute, asupra suferinzilor ca să-i ușureze, asupra celor evlavioși ca să le urmeze, asupra celor de-o seamă cu bunăvoință, asupra celor mai jos cu blândețe, asupra tuturor cu inimă curată.
Dragostea se arată în auz, atunci când acesta nu ia aminte la jignirile care rănesc inima, însă aude din depărtare chiar și un singur suspin al celui ce suferă fără vină, când se astupă în fața zarvei lumești, care insuflă minciună, dar se descoperă pentru auzirea dreptății. (...)
Dragostea se arată în toate mișcările trupești, atunci când, slujind lui Dumnezeu, face în trupul său roade duhovnicești, când mâinile înălțate spre Dumnezeu le întinde spre binefacere și împărtășire, când se străduiește să îndrepte spre casa tânguirii și a plângerii pașii ce urcă spre casa de rugăciune, când, purtând totdeauna omorârea Domnului răstignit pe Cruce, împreună pătimește și împreună se răstignește cu El.
(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, pp. 207-208)
Cum se poate ca o rugăciune sinceră să fie atât de eficientă?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro