Concurs eseu

Drama unei Sfinte… - Alexandra Dediu

Motto: “Dacă am vedea iubirea Lui mai mult decât iubirea noastra,

durerea Lui mai mult decât suferința noastră,

drama Lui mai mult decât tragedia noastră,

Și dacă am crede mai mult în Viața Lui decât în viața noastră,

Cu adevărat că am fi, cei mai fericiți oameni de pe acest pământ…”

Tăcere, căutare…

Cine ar putea spune ceva despre toate minunile Tale?… Sau cine ar putea vorbi cumva despre toate tainele Tale…

Și când te gândești că taina, e o taină ce nu suportă cercetare…poți amuți glăsuind…

Și ce poate fi mai mare peste toate, decât că S-a făcut, pe Sine Însuși, adânc de iubire în taină, pentru doar… un noi…

Și atunci, ce altceva mai pot fi Sfinții?... decât numai răspunsul iubirii Lui… cu iubire… la iubire… Izbăvindu-se de cel mai greu păcat, acela de a nu se lăsa iubiți de El, de a nu primi iubirea Lui, de a nu cunoaște iubirea Lui, au fugit de întunericul cel mai de pe urmă, mergând până acolo, unde au reușit să-L iubească desăvârșit… “ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, și Eu în ei”….

O floare a iubirii și o rază a curăției… ce din pruncie ai fost chemată, la a-ți întraripa cu dor dumnezeiesc întreaga ta viață, urmând voii Lui, Copilă Sfântă, ce partea cea înțeleaptî ți-ai ales!...

Cine ar putea spune ale tale strigări, în care, neîncetat, pe pământ L-ai chemat numai pe El, unind cerul cu pământul prin lacrimi de dor fierbinți, ți-ai preschimbat întreaga ta viață, într-un imn căutător de mut, căci pe când graiurile firii îți tăceau adânc, cele ale inimii glăsuiau arzand… dupa prezenta Lui!... in Harul Duhului Sfant…

Desăvârșindu-ți chipul după Chipul “Celuia care-i face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc” … haina Luminii celei neapuse luând, te-ai înfățisat în fața Aceluia, “care pe

Sine Însuși S-a dat mai vârtos, în noaptea în care a fost vândut, pentru viața lumii”… crezând într-Însul, Sfantă Parascheva, nu ai pierit, ci viață veșnică luând, ne chemi acum și pe noi la a Sa nemărginită iubire...

Dar cum să văd eu aceasta ca pe o facere de bine? Când ochii nu-i mai am ca să mai aud… inimă ca să mai simt, aripi ca să mă mai zbat, credință că să mai exist? Viață am cerut de la Tine, iar Tu acum, mi-o dăruiești înzecit, prin lungime de zile… datorită acestei stăruințe fierbinți a Sfinților Tăi, Doamne care neîncetat stau înaintea Ta, nelăsându-Te parcă să vezi nimicnicia mea, ci numai dragostea Ta, amintindu-Ți de ea, clipă de clipă, ceas de ceas, veșnicie după veșnicie…

Și la ce folos îmi este mie acum o viață fără de Tine? Când eu nu Te pot iubi pe Tine, căci pe când ei au virtutea cea veșnică, eu nu am decât păcatul cel prezent… iar pe când ei au inima

cea vie, preschimbată cu Harul Duhului cel Sfânt, eu nu am decât o inimă moartă de demult…

Și cât de tragic și de înfricoșător este că în egoismul meu cel nebun, am uitat de Tine, Doamne…

Spune-mi, Sfantă Parascheva, cum de nu mai văd?... Poarta Porții celei veșnice? Cum de, nu mai văd drumul cel ales, cum de nu mai zăresc Dumnezeirea? Atât de singur pot fi în toată această nebunie a mea, încât am uitat adevărul Vieții celei veșnice? Și cum se face, că stărui într-o credință falsă, cerându-ți tot ceea ce tu în lume ai lăsat să moară? Biruind patimile, eu îți cer continuarea lor… printr-o meschină rugăciune, în care mă văd numai pe mine, gol și suferind după de cele ale lumii, victimă, niciodată agresor îți cer, poruncitor îndeplinirea lor și împlinirea unor dorințe, căutări, idealuri, patimi și fățărnicii pe care tu l-ai biruit înzecit… o imagine și o stare pe care tu ai călcat-o in picioare, pentru El, iar eu îți cer să mi-o pui la picioare pentru mine… căci toate acestea zac în mine, în ascuns, căutând la suprafață cele ale Lui, împlinesc în adânc de fapt, cele ale mele…

Doamne, ce contradicție e între mine și Tine, eu vreau o viață aici pe pământ după chipul cel întunecat al hăului din mine… iar Tu, nu ai pregătit pentru mine, nimic altceva, decât o viață veșnică, petrecută cu Tine… dar, cine mai are nevoie de așa ceva? Și cine, mai poate vedea Durerea Ta, când altă durere, altă suferință, altă moarte eu nu știu… decât numai pe a mea? Și la ce folos ai de sufletul meu de mă cobor în groapă?

-Iar tu, Sfânta mea, de ce stărui atât într-a-L iubi pe El?

tu nu vezi, că nu pot?... nu știu, nu vreau, nu-mi pasă?

Și pentru ce îți pasă atât de mult de mine…

când mie nu-mi pasă decât, numai de mine?

Și pentru ce mă iubești într-atât?

când eu te iubesc aproape deloc?

De ce, neîncetat ești lângă mine?

când eu te alung de lângă mine?

Pentru ce, mi te-ai făcut îndrumătoare, deschizătoare, cheie de intrare

și cârmaci spre dobândirea Vieții?

când eu altă viață caut?...

Și pentru ce îmi dăruiești acum, căldura Dumnezeirii și oxigenul Iubirii?

când eu o altfel de iubire caut…

Și mai mult de atât… cum de pompezi în mine Sângele Lui?

când eu nu mai am nimic dintr-ale Sale să-I mai aduc?

Și cum faci posibilă ca după atâta îndârjire, sălbăticie, dobitocie și nimicnicie ce cade în mine?

să dobori neiubirea mea… cu iubirea ta… în iubirea Lui…

Căldura credinței purtând…

cum de te-ai pus, chezășie pentru sufletul meu?

Și cum mă poți iubi într-atât…

când eu te iubesc aproape deloc?...

Și cum poți fi neîncetat lângă mine….

când eu te alung de lângă mine?

....și Cine a putut să te învețe toate acestea? decât numai El…

și pentru Cine faci toate aceastea? decât numai pentru El…

ca să mă pot uni, și eu cu El….

Și… câtă prăpastie cade între mine și Tine!... Doamne…

Iar tu… Sfânta mea Parascheva, fire slăbănoagă purtând, arăți mai puternic ca niciodată tăria Duhului Sfânt, luptându-te neîncetat, acum cu firea mea, mă înveți Tainele Dumnezeirii, pentru ca iubirea Lui să înceapă să bată și în mine… purtându-mă, veșnic în inima ta… începi să pregătești alături de mine, acel untdelemn… căci atingându-ți mâna în chip văzut, mă iei de fapt de mână, în chip nevăzut… și mă porți…

Ca o suflare, ca o cântare, ca o comoară mi te-ai dăruit,

ca o chemare mi te-ai făurit…

Strigând… mi-ai luat strigătul de durere…

și l-ai prefăcut în strigăt de dor dumnezeiesc,

Chemându-te… ai chemat Dumnezeirea…

Necrezând…. ai stăruit crezând…

Neiubind…. m-ai iubit cumplit,

spărgându-mi firea cea împietrită în bătaia iubirii Lui…

Adăpându-mi inima cu prezența iubirii Lui,

ai făcut posibilă toată Iertarea Lui… într-un timp în care-ți spuneam…

la ce îmi este mie de folos acum… iertarea păcatelor?

M-ai cuprins… și nu mi-ai cerut nimic altceva… decât să mă las iubit de El, chiar dacă eu, acum nu-L pot iubi… nu Îl vreau, nu-L caut, nu-L doresc… să nu disper, căci va veni o vreme în care se vor împlini toate, dar până atunci, să învăț a mă lăsa iubit de El… căci în toată această nebunie, în toată această durere, în toată această singurătate, boală, neputință, groază, deznădejde și surghin, departare și pustiu, agonie și suspin, nu a mai rămas decât un El care mă caută neîncetat…

Și ca nu cumva, iubirea mea de sine, să fie mai mare decât iubirea Lui, ai făcut posibilă toată trecerea…

Căci în taină și în ascuns, într-un timp și în alt timp, El pentru mine S-a dat…

ca iubirea cu care a fost iubit El să fie în mine, și El în mine…

Pentru că, din iubirea Lui pleacă nemurirea mea…

Căci în fond, la finalul zilei cu toții de fapt asta căutam…

Imortalitate…. și parcă nici Iubirea nu ne mai e de ajuns….