S-a spus că dragostea e mai mare decât dreptatea.

Noi, ca oameni, nu putem ști ce este dreptatea – de unde și preocuparea foarte mare de a o afla. S-a scris enorm, sunt instituții pentru asta, niciun fel de ideologie nu o neglijează, de la dreapta la stânga, de la democratice la autoritariste și totalitare. E un semn că, în fond, dreptatea ne este inaccesibilă. Vom afla despre ea în altă parte.

În schimb, dragostea vine de peste tot, abundă și este foarte limpede ce este. Încercăm prin tot felul de tertipuri să o compromitem prin reduceri emoționale, să ne construim sinele, să ne delimităm de ea ca puternici și să ne urmăm propriile proiecte și roluri. Încercăm să fim vizibili independent de ea –  când, de fapt, singura care ne poate face realmente vizibili și puternici în ceea ce suntem e dragostea. Odată așezați în ea, rolurile și proiectele capătă alt sens, al unui firesc împreună și fiecare pe drumul său unic, totodată.

Dreptatea noastră, din perspectiva fiecăruia, personală sau grupală, devine ceea ce este: un efort legitim de a crește și a înțelege acțiunea umană. Un efort inevitabil limitat, până la delimitare de dreptatea altora. Personalitatea omului devine cu totul firească abia când se formează și se împlinește în dragoste. Se instalează respectul real, dispar ironia și apărarea agresivă, apare înțelegerea diferitului, cu tot cu ironiile și agresivitățile lui, după măsura fiecăruia, după dreptatea care i s-a dat.

Noi, creștinii, dacă putem să facem morală revărsând simultan ființa noastră de dragoste asupra celorlalți, să o facem. Dacă nu putem, mai de folos ne este să tăcem.