Ne străduim de ani de zile să facem educație cu tinerii din parohiile Moldovei. S-au organizat asociații de tineret și contexte în care să ne vedem cu tinerii, să propunem activități pentru ei în cadrul cărora să-i invităm la întâlnirea cu Hristos. De multe ori am gândul acesta, că îi invităm pe tineri la o întâlnire la care mulți dintre noi cei mari, nu am fost, de care nu am avut parte. Vrea orbul să conducă pe orb. Dar să trec peste asta. Sunt printre noi și preoți foarte buni care L-au trăit pe Hristos, preoți sinceri și conștienți de necesitatea acestei lucrări care au avut și au experiența cunoașterii lui Dumnezeu. 

Ce vreau să spun aici este faptul că, după anul 1990, autenticitatea și trăirea lui Dumnezeu în liniște de către monahii sau credincioșii cuminți din satele noastre a fost înlocuită treptat de o exasperantă hărnicie duhovnicească, nelăsând să ne scape niciun prilej de a catehiza tot ce întâlnim în cale, cum ar spune ironic domnul Sorin Dumitrescu. Tineri și copii fără întrebări, fără să parcurgă calea firească a problematizării, a căutărilor interioare, primesc de-a valma răspunsuri la întrebări pe care nu și le-au pus niciodată și la probleme despre care nici nu știau că există. 

Încercăm să ieșim în întâmpinarea unor nevoi care de fapt nu par să existe. Oferim soluții și facilități pentru o generație care-și dorește altceva decât ce credem noi că-și dorește. Vrem să scoatem puiul din ou, dar el nu este pregătit să iasă afară. Ne încăpățânăm să credem că noi nu le dorim decât binele și spargem coaja pentru a-i ajuta să vadă lumina, pentru a-i aduce la aer și la libertate. Vrem să le dăm libertate cu forța. Îi obligăm să fie liberi chiar dacă ei nu vor. Și rezultatul?! Puiul ieșit din găoace înainte de vreme, moare. Dacă spargem crisalida pentru a aduce la lumină fluturele, înainte de vreme, acesta moare. Dacă vrem să ajutăm ghinda sau orice sămânță să rodească și-i spargem coaja pentru a-i ușura ieșirea la viață, avem un rezultat contrar. 

Așa se întâmplă și cu generația de copii și de tineri din ultima vreme. Toată lumea le vrea binele și li se dă pe tavă totul, doar-doar vor reuși să iasă la lumină și să înflorească, să zboare. Iar ei, nu înțeleg ce vrem de la dânșii. Ce văd este o lipsă de apreciere din partea lor față de efortul părinților și al școlii. Nu realizează binecuvântarea accesului la carte, la informația de calitate, la călătorie, la libertatea de a întreba și de a se exprima. Dimpotrivă, bunăvoința părinților și a profesorilor devine o presiune enervantă. 

În opinia mea, pe aici ne aflăm și simt nevoia de a-l readuce pe Socrate în cotidian.Să renunțăm la ploaia de răspunsuri inteligente și să învățăm să adresăm întrebări, să creăm neliniștea cea bună care ajută la primenirea interiorului și pregătirea sufletului și a minții pentru a sparge coaja din interior. Să revenim la maieutică pentru a trezi în sufletul copiilor și al tinerilor dorul după libertate, dorința interioară după lumină. Să învețe să lupte pentru ele.