Drama vieții și tragicul sfârșit al artistei Mădălina Manole au provocat discuții și dispute care ating aproape o lună de zile. În intervenții televizate sau în presa scrisă s-au pronunțat soțul, părinții, prieteni, colegi, medici, psihologi, psihiatri, energoterapeuți și mai puțin preoții. Fiecare dintre aceștia încercau cu durere să pătrundă în sufletul cântăreței, să scormonească în trecutul ei, cu mai multe sau mai puține împliniri sau frustrări, să emită judecăți morale privind cariera acesteia, viața de familie, dar și starea veșnică a sufletului ei.
S-au invocat mărturii prin care artista, atunci când ar fi constatat agravarea stării ei sufletești, a refuzat asistența medicală, psihiatrică, pe motivul că „nu o scoate nimeni nebună“, pe de altă parte s-a spus că, fiind o fire mai retrasă și discretă, atât ea, cât și soțul ei s-au temut de „colții“ veninoși, ba chiar ucigători ai presei, care uneori este capabilă să facă dintr-un erou național un criminal, iar dintr-un caracter îndoielnic și imoral - model social. Totul este chestie de interes, de rating și de tiraj.
Foarte rar s-a spus însă, în această tevatură, faptul că tânăra artistă nu a reușit să caute ajutorul cum trebuia, acolo și de la cine ar fi fost recomandat. În mod deosebit, persoane specializate în asistența sufletească: preoți, psihologi, psihiatri.
De la bun început, trebuie să spunem că nu vedem nici un fel de excludere reciprocă între cele două categorii sociale și profesionale: preoții duhovnici și psihiatrii, deși nu mică ne-a fost mâhnirea de fiecare dată când, în mod forțat, se încerca, de către cei intervievați, să se arate „prăpastia“ care ar exista între aceste domenii. Fiecare dintre ele, este adevărat cu mijloace specifice și de eficiențe diferite, caută să ridice sufletul din adâncul deznădejdii și al disperării, într-o lume în care aceste cazuri par a se înmulți, până la tendința de a deveni o modă.

Să lăsăm medicului cele ce sunt ale medicinei, iar cele ce sunt ale preotului - Bisericii

Personal, am apreciat totdeauna cuvintele pline de înțelepciune, tocmai pentru că izvorau dintr-o profundă cunoaștere interioară și o largă experiență duhovnicească, ale Părinților Bisericii, care considerau că bolile trupești și anumite boli ale sufletului trebuie tratate de către medic, după cum preotului îi revine o lucrare, o vocație și o misiune specială în redarea sănătății integrale a ființei umane. Câtă dreptate avea un sfânt precum Ioan Casian, să considere că dintre toate opțiunile sau variantele calea de aur o constituie calea de mijloc, o cale care evită excesele, îmbinând armonios alternative. De aceea și din acest punct de vedere, este bine să lăsăm medicului cele ce sunt ale medicinei, iar cele ce sunt ale preotului - Bisericii.
Cea mai mare parte a suferințelor sufletești au o origine și cauzalitate genetică, organică, hormonală, efect al unor disfuncții somatice. Și atunci, deși nu exclud, ci chiar solicită un tratament psihologic și duhovnicesc, aceste grele neputințe au șansa de a fi tratate adaptat și corespunzător de psihiatrie.
Nu puține, ci, dimpotrivă, tot mai multe sunt însă situațiile în care neliniștea și nemulțumirea, neîmplinirea și tristețea omului contemporan provin dintr-o proastă raportare la realitățile care îl înconjoară. Tot mai des sunt analizate, în literatura de specialitate, așa-zisele stări noogene sau noologice, unele care provin din străfundurile nedeplin cunoscute ale sufletului uman, trăirea vidului, al golului existențial, în chiar sânul bunăstării materiale. Iar atunci, experiența și cuvântul cu putere multă al duhovnicului au calități miraculoase în redarea sănătății sufletești.
O astfel de atitudine reciprocă, de mutuală apreciere, ar fi bine să existe din ambele părți, pentru că nefericitele evenimente la care am făcut referire în debutul împreună-meditării noastre au demonstrat contrariul și aceasta doar din partea unor presupuși oameni de știință, care, în încercarea gestionării și justei interpretări a situației, emiteau tot felul de afirmații, cum că preoții, credința sau Biserica nu ar fi avut nici un rost sau efect în evitarea unei astfel de tragedii. Eu cred, ca preot, că ar fi avut un rost și un rol mântuitor și poate dacă s-ar fi înțeles atunci aceasta, nu ar mai fi fost cazul să ne pronunțăm astăzi asupra lor.
Ca preot și ca duhovnic, afirm cu toată puterea contrariul, iar pe cei neîncrezători în acest adevăr îi îndemn să își caute un bun duhovnic, un „director de conștiință, un părinte spiritual, să încerce să descopere și să pătrundă în universul duhovnicesc al Tainei Spovedaniei și astfel, în cunoștință de cauză, să mediteze.

Trebuința deosebită a sufletului: nevoia de dialog

Sufletul omului, chiar și cu adâncurile sale inconștiente și nedeplin explorate, cu piscurile sale senine și luminoase, dar și cu hăurile sale tenebroase, este cea mai gingașă realitate din lumea aceasta. Sufletul omului poartă în sine înclinația spre frumos, bine, înalt și, chiar dacă uneori „zgura“ sau „norii păcatelor“ îl acoperă, el rămâne mai departe existența cea mai frumoasă și înaltă din lumea aceasta, ca de altfel și ființa umană, căreia i se circumscrie.
Pe lângă aceste trăsături, sufletul uman are o trebuință deosebită: nevoia de dialog, de comuniune, nevoia de a-și împărtăși unui alt suflet confident trăirile sale, care să îl asculte, să îl înțeleagă, iar atunci când are nevoie, să îl ajute, care să vibreze la bucuriile sau suferințele sale. Iar paradoxul lumii contemporane îl constituie faptul că, deși comunicăm atât de mult și bine, stăm prost la lecția comuniunii, că deși distanța fizică este străbătută, nu numai cu puterea gândului, ci prin intermediul undelor cu o fulminantă viteză, că, deși putem apropia până la dispariție distanțele fizice, le păstrăm și le lăsăm să se mărească pe cele sufletești. Că deși trăim în mari aglomerații de populație (metropole, conurbații), ne simțim străini față de cel de lângă noi, ba chiar suntem stingheri față de însăși sinea noastră.
Sunt tot mai multe persoanele care, trăind în aparentă bunăstare materială, au sentimentul eșecului existențial. Suflete triste, care nu și-au găsit nici sprijinul și nici ajutorul.
De asemenea, că sufletul omului este ca o firavă floare, că are nevoie, pentru a se dezvolta firesc, pentru a-și arăta frumusețea pe care a primit-o de la Părintele său, de susținere și încredere. Și precum floarea caută soarele, la fel sufletul caută lumina interioară, caută să își adune în tainițele sale evenimente și persoane care l-au împlinit, pentru ca apoi să trăiască din înmulțirea acestor înalte sentimente sau măcar din amintirea și meditarea asupra lor.
Dar, în același timp, am constatat că printr-un cuvânt bun putem reda sufletului bucuria, îl putem smulge și întoarce din ghearele morții spirituale, îl putem salva de pe marginea prăpastiei disperării, după cum și un cuvânt rău, ieșit dintr-o inimă dușmănoasă și întunecoasă, poate produce suferință și durere, necaz și întristare și sufletelor celor mai nobile și călite în lucrarea lor duhovnicească.
Așadar, pe de o parte, să fim oameni care caută să lărgească în lumea aceasta atât de zbuciumată și de frământată fapta și cuvântul cel bun, ziditor și mântuitor, iar pe de altă parte, în toate mișcările sufletești, să lăsăm cele ce sunt ale medicinei - doctorului, iar alături de aceasta, să chemăm în sprijinul nostru în cele ce sunt ale Bisericii, ale vieții și mântuirii - preotul.