Părintele duhovnicesc, așa cum de altfel arată și numele, are rostul de a-l naște întru duh pe ucenic, de a-l face să se nască „de sus”. Acest rost activ se manifestă în îngrijirile concrete pe care le dă fiului său duhovnicesc, care, bolnav fiind, vine la el ca să se tămăduiască. Fiindcă părintele duhovnicesc este cu adevărat o călăuză care nu dă indicații abstracte, teoretice.

El nu arată pe o hartă dinainte făcută, care este calea cea bună; el însuși călătorește cu fiul său duhovnicesc, purtându-l pe umerii săi; îl îndrumă pas cu pas, ferindu-l de rătăcire; îl ajută să vadă primejdiile și să le înfrunte, să treacă peste stavile și să străbată până la capăt fiecare dintre etapele acestui drum. De aceea, pentru că-l ajută să scape de ele, rolul duhovnicului este în chip fundamental terapeutic.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2001, p. 391)