Duhul răbdării este a doua sămânţă (prima fiind smerenia), care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său. Şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „cu multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul ne îmbărbătează cu făgăduinţa că puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise).

Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea; tot aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului necazurilor, ostenelilor, bolilor, suferinţelor şi ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

(Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, Editura Trinitas, p. 50-51)