Dacă ai în sine-ţi pacea omenească, aceasta lesne se dizolvă, pe când pacea lui Dumnezeu niciodată. (...) Dar oare, ce înseamnă pacea lui Dumnezeu să se dăruiască în inimile voastre? Dacă înăuntru tău, zice, se luptă două idei, să nu laşi a predomina ideea de răzbunare, ci ideea păcii. De exemplu, cineva este insultat pe nedrept; din această insultă nedreaptă s-a născut în cugetul său două idei: una care-i porunceşte a se răzbuna, şi cealaltă care-i spune de a suferi insulta, cu care ocazie ambele aceste idei se războiesc între dânsele. Dacă atunci predomina pacea lui Dumnezeu, iată că această idee face ca să triumfe, iar cealălaltă să se ruşineze. Și cum aceasta? Convingând că Dumnezeu este pacea, şi că El ne-a împăcat pe noi. De altfel apostolul nu arată că lupta aceasta ar fi un lucru simplu, ci chiar mare. Să nu predomine mânia, zice, nici cearta, şi nici pacea omenească, pentru că pacea omenească vine sau rezultă din luptă; eu nu o voiesc aceasta, ci acea pace o voiesc, pe care mi-a lăsat-o El. El a pus în cugetul nostru această idee ca un fel de stadiu, ca un loc de luptă a celorlalte idei, şi această idee este şi lupta, şi biruinţa, în acelaşi timp tot ea acordă şi premiul.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia VIII, p. 95)