Toate zidirile le-a făcut Dumnezeu pentru dragostea omului, să-i lucreze şi să-i slujească totdeauna, iar pe om l-a făcut pentru Sine şi adică: să-l laude, să-l cinstească şi să-l slăvească. Străin şi neobişnuit lucru este a socoti cineva şi a povesti că toate zidirile n-au ieşit nicidecum din porunca Stăpânului. Numai omul, zidirea cea mai vrednică, făptura cea cuvântătoare, cinstit şi făcut după chipul lui Dumnezeu, se află răzvrătit şi nu merge spre sfârşitul ei. Cerul nu s-a clădit de acolo de unde Ziditorul l-a întărit. Soarele, Luna şi celelalte stele, fac în fiecare zi drumul lor. Pământul care este întemeiat pe ape, nu s-a mişcat, nici a lăsat lucrarea şi slujba sa, ci ne dă nouă roadele şi grânele, dobitoacele şi celelalte, după cum le-a poruncit. Marea nu iese niciodată din hotarul pe care i l-a pus, ci stă totdeauna în locul ei, şi ne dăruieşte şi ne hrăneşte cu atâtea feluri de mâncări. Aerul, focul, apa şi toate zidirile, ne slujesc şi săvârşesc dumnezeiasca poruncă, şi nu numai aceste neînsufleţite, ci şi toate dobitoacele şi păsările, cele din aer, cele de pe pământ şi din mare, toate, de fel nu au călcat porunca dumnezeiască şi numai tu, nesocotitule, şi decât dobitoacele mai nesimţitor, omule, te-ai făcut neascultător şi călcător poruncii Ziditorului tău. Nu te-a zidit pentru pământ, ci pentru cer; nici te-a zidit să pofteşti stricăcioase şi deşarte lucruri, ci numai pe acest Dumnezeu.

Dobitoacele pe care le-a făcut pentru pământ, au capul către dânsul întors şi numai spre pământ privesc şi umblă cu patru picioare, ca să se ducă iarăşi în acest pământ când mor, că acesta este sfârşitul lor. Iar tu, omule, eşti zidit pentru cer şi pentru aceasta umbli drept, ca să priveşti la calea pe care ai să călătoreşti poimâine. Nu te-a făcut Domnul ca să stăpâneşti lucruri stricăcioase şi trecătoare, ci ca să te duci la Ierusalimul cel de sus, patria ta unde este prea fericitul tău sfârşit şi acolo vei dobândi pe Dumnezeu în veci. Întrebat-a Proorocul zicând: „Cine se va sui în muntele Domnului, sau cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care nu a luat în deşert sufletul său". Adică cine s-a suit în muntele Domnului, şi cine va sta în locul cel sfânt al Său? Adică în deşert iei un lucru când nu te slujeşti de el pentru trebuinţa ta. În deşert ai luat o haină sau încălţăminte, fără să le foloseşti. Deci în deşert ai luat sufletul, dacă cu dânsul nu lucrezi şi nu faci slujbele pentru care te-a zidit Dumnezeu. Ţi-a dat ţinerea de minte, ca să-ţi aduci aminte de Dânsul, mintea ca să-L cunoşti, şi voinţă, să-L iubeşti. Pentru aceasta eşti dator să-L doreşti din tot sufletul şi inima ta, să-I slujeşti în toate zilele vieţii tale, ca să dobândeşti acel sfârşit prea slăvit al tău.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 243-244)