Din pilda talanților reiese că omul care a plecat departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mâna avuția sa, este însuși Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant – atât cât primise – răspunde: ”Doamne, te-am știut om aspru, care seceri unde nu ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat”, stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Matei 25, 26). Și, imediat după aceea, urmează straniile cuvinte: ”Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ceea ce are i se va lua”. Rezultă că lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate și că relațiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un "do ut des” contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori și beneficiari pasivi. Dumnezeu secera și unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac și eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicție cu parabola talanților și se vădește că nu am înțeles cât de grav e păcatul de lenevire și cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc.

(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 45)