Dumnezeu vine în ajutorul nostru când nu e nimeni să ne ajute. Dumnezeu se află în punctul celei mai mari tensiuni, în punctul de ruptură, în centrul furtunii. Într-un fel disperarea este în central tuturor lucrurilor, numai dacă ştim să străbatem prin ea. Este necesar să fim pregătiţi să cunoaştem un timp, când Dumnezeu este lipsă şi nu voim a-L substitui cu un dumnezeu fals.

Într-o zi, aşa cum povestesc în această carte, o tânără a venit să mă vadă când eram medic şi a condamnat Evangheliile fără să le fi citit măcar. Câtva timp mai târziu, în timpul călătoriei sale de nuntă a orbit, deodată, la cinematograf, unde se afla cu soţul ei. S-a descoperit că era atinsă de o boală incurabilă. În ultimul stadiu al bolii sale, ea mi-a scris: “Inima mea nu mai are puterea să se întoarcă către Dumnezeu” şi ea a avut curajul să accepte absenţa lui Dumnezeu, refuzând să-i substituie un dumnezeu fals, un consolator. Am fost viu impresionat de curajul extraordinar al acestei tinere şi niciodată n-am putut să-l uit.

În ziua când Dumnezeu este absent, când tace, atunci ia naştere rugăciunea. Rugăciunea începe nu când avem lucruri multe de spus lui Dumnezeu, ci când îi strigăm: “Nu pot trăi fără Tine, de ce Te arăţi aşa de crud, aşa de tăcut!”, conştienţi fiind că este necesar fie să-L găsim, fie să murim; că este necesar să deschidem un drum, oricare ar fi până la El.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 15)