Şi de câte ori se roagă, înţelege ce este ceea ce-l desparte de Dumnezeu şi-l înlătură şi dispreţuieşte toată locuirea în lume, iar bunătatea lui Dumnezeu îi dăruieşte aceste virtuţi în grabă.

Ce nădejde, ce bucurie, ce adevăr şi experienţă decurg din cuvântul avvei Isaia! Toate sunt atât de uşoare! Dacă nu avem ceva, dacă ceva ni se pare greu este pentru că nu cerem niciodată de la Dumnezeu sau cerem rău sau nici măcar nu ne-am gândit s-o punem în faţa lui Dumnezeu. A cere de la Dumnezeu nu înseamnă: "Dumnezeul meu, dă-mi asta, de ce nu-mi dai cealaltă?" Cererea corectă este: "Dumnezeul meu, îmi trebuie aceasta! Îţi pun înainte cererea şi fă cum vrei!" După ce-am spus, uit totul şi-mi aduc aminte numai de Dumnezeu. Dar noi, când ne preocupă ceva şi cerem de la Dumnezeu, suntem chinuiţi, deoarece ne gândim doar la do­rinţa noastră, la vlăstarul inimii noastre, şi nu la Dumnezeu.

Desigur, nu este un păcat să ne gândim la ce-am cerut, dar nu e de folos să fim absorbiţi de aceasta. Sfânta Ana s-a rugat lui Dumnezcu să-i dea un copil şi l-a dobândit (1 Împ. 1, 1-20). Nu zice că  Dumnezeu nu se pogoară la neputinţa noastră. Ce cerem, luăm. Dar nu aceasta este calea pe care vom dobândi cele mai mari harisme. Problema este cum vom dobândi aceste naşteri duhovniceşti.

Toate sunt foarte uşoare, se fac singure şi de aceea foloseşte mereu verbul "a naşte". Arunci sămânţa în pământ şi apoi toate se fac singure. Vrei să ajungi la cinstea acestor virtuţi? Fii fără de grijă faţă de orice om şi adu-ţi aminte că vei muri, moment când trebuie să fii pregătit.

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Avva Isaia, cuvinte ascetice, Editura Sf. Nectarie, p. 336)