“Dumnezeu Și-a amestecat sângele Său cu al nostru pentru a face din noi, oamenii, o singură ființă cu El”.

După fiecare Împărtășanie, mă simțeam nu doar spălat de păcate, dar și îndumnezeit, căci aveam în trup același sânge cu Dumnezeu. Eram fiul lui Dumnezeu prin sânge. Îl purtam pe Dumnezeu în mine. Eram “teofor”, purtător de Dumnezeu.

Am înțeles de ce, atunci când ies de la Sfânta Liturghie, credincioșii sunt transfigurați, frumoși. Dumnezeu pe care-L poartă, în trupurile lor, este Cel care-i luminează. După fiecare împărtășanie mă simțeam nu doar fiu al lui Dumnezeu, dar și frate de sânge cu toți creștinii din lumea întreagă. Eram frate de sânge cu toți creștinii care au trăit, cu cei care trăiesc acum și cu cei care vor trăi mâine, căci toți au avut, au și vor avea în vinele lor același sânge dumnezeiesc pe care-l am și eu în trupul meu. Această frățietate umană și cosmică este plenitudinea creștină. Toate se reunesc în această Liturghie cosmică și întreg universul e una. Eu făceam parte din Dumnezeu, și Dumnezeu făcea parte din mine. În această clipă, noi trăim în veșnicie. Căci veșnicia începe de aici, de pe pământ. Și când suntem în Biserică, suntem deja în cer. Suntem deja în veșnicie.

(Părintele Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer – amintiri dintr-o copilărie teologică, Editura Deisis – Sibiu 1998, pp.74-75)