Suferinţa-i sfântă pe pământ/ Din iubire-i stingerea de sine”, scria poetul Ioan Alexandru. În lupta de la Valea Albă - Războieni, moldovenii s-au jertfit fără preget. Ștefan cel Mare și Sfânt, ca un părinte al poporului, a întâmpinat cu nădejde și acest greu moment din viața sa și a celor cărora le era ocrotitor. Între cei căzuţi pe câmpul de luptă s-au numărat și boierii ce alcătuiau Divanul Domnesc: Cristes Arbore, pârcălabul Cetăţii Neamţ, Barsu stolnic, Bodea vornic, Buhte, pârcălab de Chilia, Ilea Huru comis, Iuga postelnicul, Ion Luca stolnic, pârcălab de Cetatea Albă, Mihău spătar, Mânza – fiul lui Stanciu – care a murit luptând cu toată forţa tinereţii sale abia ajunsă la majorat, Şteful al lui Iosif (Osifescu), Pascu postelnic, Vâlcea – pârcălab de Cetatea Nouă şi Ivaşcu Hrincu. La aceştia trebuie să-l mai adăugăm pe Stanciu, mare dregător, care a stat mulţi ani în fruntea Divanului Domnesc şi nu se putea să nu fi fost prezent, tot în frunte, în focul bătăliei de la Valea Albă, alături de tânărul său fiu Mânza, menţionat mai sus.

Candela nestinsă de la Războieni

Stanciu a murit, însă, cu un an-doi mai târziu din cauza rănilor trupeşti, la care s-au adăugat grele răni sufleteşti, ca la mulţi alţi viteji pe care nimeni nu-i mai poate şti astăzi. Aceștia sunt cei care nu au mai apărut în documentele de luptă emise după anul 1476.

Aşadar, florile cele mai alese ale „Curţii” lui Ştefan aceştia au fost, poate şi alţii, necunoscuţi nouă. Colaboratorii lui cei mai apropiaţi. Pretutindeni Ştefan îi recomanda cu cuvinte pline de distincţie: „fidelibus nostris et venerandis viris comiti” – „credincioşii şi cinstiţii noştri boieri”. 

După două decenii, în amintirea eroismului luptătorilor săi, voievodul va făuri la Războieni catapeteasmă cu a raiului mireasmă. Însă nu doar atât. Biserica de la Războieni a rămas şi va rămâne locaşul de închinăciune cu candela nestinsă pentru pomenirea eroilor-martiri ai neamului românesc.