Durerea pocăinței trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă și slabă, încât să nu fie în stare să producă o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atât de puternică, încât să stăpânească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic, nici să le simtă deloc), de pofta trupului și dulceața păcatului, care intră înlăuntru odată cu năvălirile vrăjmașului. Pe lângă aceasta, pocăința trebuie să fie atât de hotărâtoare încât să-l facă pe cel ce se pocăiește, să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, indiferent cât de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit, sau frica de vreo primejdie, și nici din altă oarecare pricină.                     

În al doilea rând, durerea pocăinței se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puțină și de scurtă durată, ci mare și desăvârșită. Încât, atât durerea care ne întoarce pe noi de la păcate și ne face să le urâm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numește zdrobire, cât și durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înșine, care se numește sfărâmare de tot, trebuie să fie atât de desăvârșite și fără de lipsă, încât să-l facă pe cel ce se pocăiește să se întoarcă de la păcate și să le urască din tot sufletul său.  

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Cuvânt pentru pocăință, Editura Credința strămoșească, 1999, pp. 17-18)