Pe mine mă impresionase, în parohia mea de țară, într-un sat mai nevoiaș, câte case stăteau pe întuneric în seara de Crăciun. Orbecăiam prin noroaie de la o poartă la alta. Am ajuns cu icoana, pe la opt seara, într-o casă în care dormeau toți. Femeia s-a ridicat de sub plapumă și mi-a deschis. Aveam un mic dar pentru fetița ei. S-a dus și a trezit-o, i-a băgat o lanternă în ochi, – o fețișoară ciufulită și speriată, nu înțelegea nimic. Moșul, moșul, îi repeta femeia, mângâindu-și o barbă imaginară. Fetița era surdo-mută.

Pe deal locuia Octav, cu bunica lui și cu un frate mai mare, cam dus cu capul. Octav e cam obraznic, părinte, s-a plâns frate-său. Caută numai bun. (Mie mi s-a înfipt în cap vorba asta și nu o mai pot uita: „caută numai bun”.) Da’ ce caută, m-am mirat eu. Ouă. Toată ziua, vrau ou, vrau ou, spuneți și dumneavoastră. Octav ne pândea dintr-un colț, rușinat ca un hoț prins asupra faptului.

La o răscruce era o casă care stătea să cadă pe oameni. A ieșit bărbatul, cu un capăt de lumânare, să-mi arate drumul. Mă iertați, n-am nimic să vă dau. Pe o laviță lângă sobă o fetișoară se legăna, bolborosea ceva și râdea singură. Omul a văzut că mă uit la ea, i-au dat lacrimile. Nu era așa, părinte. Era sănătoasă fetișoara. Da’ într-o seară, cum stătea ea pe prispă, a trecut un vânt și i-a adus boala asta. Chiar așa a spus omul, a trecut un vânt, și parcă așa am simțit atunci, cum a trecut prin mine vântul acela și m-a înghețat.

Crăciun, în parohia mea de țară… Cu Emanuel înotând prin noroi, dar trăgând voinicește după el sacul cu colaci. La casele mai avute mă primeau cu un colăcel. Am luat unul, doi, să nu-i supăr pe oameni, dar apoi am început să-i refuz. Oameni buni, ce să fac cu atâția colaci? Lăsați-i pentru copii. Se supără oamenii, părinte, a îndrăznit Emanuel să mă mustre într-un sfârșit. Dar ce să fac cu ei? Dați-mi-i mie, i-au scăpărat ochii copilului. Dar tu ce faci cu atâția colaci? Îi pun după sobă, părinte, la uscat. Și dimineața, uite-așa, făcu el cu mâna, tai o bucată și o pun în ceai. O să avem până la Paști, s-a bucurat el. Și a tras din sân sacul gata pregătit.

Crăciun, în parohia mea de țară… pe dealuri, staule înghețate în care nu s-ar mai naște niciun prunc. Nici țipenie de înger să cânte slavă întru cei de sus. Emanuel nu mai primește aur, smirnă și tămâie, ci pesmeți muiați în ceai, iar eu, magul lui, prăpădit și bătrân înainte de vreme, orbecăi în noapte și caut pe cer steaua care să-mi arate drumul.

Sursa: http://ioanflorin.wordpress.com/2014/12/24/emanuel-si-magul/