Pe 6 decembrie 2016 s-au împlinit 12 ani de când Dumnezeu a chemat la Sine pe unul din cei mai charismatici  ierarhi ai Bisericii noastre dreptmăritoare, Preasfinţitul Gherasim Putneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Întâlnindu-l de mai mult ori, chipul său a rămas viu în sufletul şi amintirea mea. Din aceste pioase aduceri aminte aş vrea să aştern câteva gânduri despre vrednicul arhiereu al Bisericii lui Hristos din binecuvântata Moldovă.

Se întâmpla prin anul 2001. Într-o seară de august, pregătindu-mă să închid muzeul, văd că se apropie un monah care, deși avea părul și barba brumate de trecerea timpului, părea destul de sprinten, având o privire blajină și veselă. Numai bastonul în care se sprijinea îi „trăda” apartenența la tagma arhierească, căci nu purta însemnele episcopale pe grumaz. Era vlădicul Gherasim Putneanul. M-am apropiat să iau binecuvântare, căci chipul său luminos, desprins parcă din file de pateric, îmi era cunoscut. Citisem mai de demult în cartea Schitul Vovidenia - altarul din poiana liniștii a arhidiaconului de atunci Timotei Aioanei, actual episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, că arhiereul Gherasim se număra printre foștii egumeni ai Vovideniei. Așa îmi explic de ce atunci când poposea la vestitele hramuri nemțene, urca să se închine la altarul unde, în tinerețe, slujise ca egumen.

Conducându-l în muzeu, mi-a spus că se afla la Bălțătești, la tratament și că, seara, și-a propus să mai revadă zona. Vorba tihnită, așezată, ca a unui bunic sfătos, căldura și lumina din privire, dar mai ales răbdarea Preasfințitului m-au cucerit. Constatam că ghidul devenise vlădicul, pe când eu îi sorbeam vorbele despre istorii demult apuse ce priveau așezarea Vovideniei, pe care a început să le depene. La un moment dat, îmi zise: „Părinte, spune-mi și frăția ta câte ceva din tainele acestui loc”. Cu glasul gâtuit de emoții, încep a-i spune ceea ce credeam că distinsul meu oaspete nu știe despre vrednicul de pomenire Mitropolit Visarion Puiu și Mihail Sadoveanu. Cu tact și multă delicatețe, mă oprea din când în când, completându-mi prezentarea cu informații foarte prețioase despre cei doi amfitrioni ai muzeului. Îmi amintesc că, ajuns în fața tabloului părinților scriitorului, i-am spus despre copilăria grea și înlăcrimată a lui Sadoveanu, rămas în copilărie orfan de mamă. Vlădicul a oftat prelung, glăsuind apăsat: „Și eu am purtat această cruce. Tatăl meu a murit pe când eram mic. Mama, sărmana, ne-a crescut singură și i-a fost tare greu”. Dialogul devenise foarte familiar, iar eu mă simțeam copleșit de evenimentul pe care îl trăiam. Am zăbovit în muzeu cam un ceas, iar la ieșire, vlădicul a cerut îngăduința de a mai zăbovi pe cerdacul casei. Soarele scăpăta spre asfințit și o calmă lumină puse stăpânire pe ținut. S-a așezat pe banca din pridvor admirând liniștea patriarhală ce domnea, lăsând ca privirea atentă să călătorească departe, peste colinele ce se înşiruiesc înspre vadul Ozanei şi se pierd în zare, către voievodala Cetate a Neamțului, care încheie precum o pafta brumată de vremurile demult apuse cingătoarea codrului ce îmbracă de veacuri dealurile ținutului.

În acea liniște adâncă, m-am apropiat și l-am rugat să-mi dea un cuvânt de folos. Nu am să uit nicicând acele clipe și, mai ales, povețele duhovnicești pline de căldură părintească. Nu erau simple citate din scrierile patristice, ci experiențe din propria-i viață călugărească, o existență dedicată întru totul vieții monahale din tinerețe, continuată, trăită cu același zel, și după ce Dumnezeu l-a chemat la cea mai înaltă treaptă a slujirii sacerdotale, arhieria. Mi-a spus răspicat: „Părinte, să te ții de rânduială, de pravilă. Ea m-a însoțit în toată viața mea de călugăr și tot ea m-a scăpat din multele încercări ce mi-a fost rânduit a le trece. Monahul trebuie să fie om de neîncetată rugăciune. Nu doar lepădarea lumii îl ajută pe monah la urcuș duhovnicesc ci, mai cu seamă, lepădarea firii și îmbrăcarea în omul cel nou. Noi, călugării, trebuie să ne arătăm virtutea voinței de a petrece viața în înfrânare, renunțând la drepturile firii”. Au urmat și alte sfaturi pe care le păstrez în taina inimii.

Nu mică mi-a fost bucuria și mirarea ca anul următor, tot cam pe la sfârșit de Gustar, vlădicul Gherasim a poposit din nou la muzeu, oferindu-mi alte nestemate duhovnicești. Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din acel an, i-am trimis o felicitare cu smerite gânduri și urări de bine. Mi-a răspunsul Preasfințitul. Tot pe același ton, cald și părintesc. În vară, trecând prin Bucovina, m-am abătut prin Rădăuți ca să mă închin la Mănăstirea Bogdana, acolo unde-și avea reședința bunul Ierarh și Părinte. Erau ceasurile de seară. Vlădica, după o zi de lucru, participa la slujba Vecerniei. Fără engolpion, rostogolind boabele bătătoritei metanii, rostea cu glas lin Psalmul 103. Am așteptat și, apoi, m-am dus la strană să iau binecuvântare. Cu o inepuizabilă bunătate și răbdare a binecuvântat pe tot grupul care mă însoțea. La sărbătorile pascale din 2003 am primit din nou în scris binecuvântarea arhierească de la Rădăuți. Țin minte și acum caligrafia vlădicului: ordonată, foarte frumoasă, așa cum i-a fost toată viețuirea. În anul următor, la câteva zile după proslăvirea Sfântului Ierarh Nicolae, 9 decembrie 2004, mă aflam printre mulțimea uriașă de preoți, călugări și mireni, care l-au condus pe bunul vlădică Gherasim până la porțile Veșniciei, acolo lângă zidurile monumentalei Mănăstiri Cămârzani, ctitorită de Preasfinția Sa.

Smerenia, înțelepciunea, dragostea lui pentru pravilă, pentru viața călugărească, pentru slujirea sacerdotală, au rămas pentru noi paradigmatice trepte de urcuș duhovnicesc. Chipul său luminos a prins contur în bronzul inimilor celor ce l-au cunoscut și iubit. Preasfințitul Gherasim a fost, înainte de toate, un monah care, cu iscusință, a lucrat și a așteptat timpul întâlnirii cu Hristos, rostogolind necontenit bătătoritele boabe ale metaniei.