În paginile Sfintei Scripturi aflăm numeroase trimiteri care scot în evidență diferitele dimensiuni ale slujirii sacerdotale. Însă din multitudinea de texte există unul care le covârșește pe toate, și anume: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Acest verset concentrează în sine întreaga activitate a preotului, respectiv a episcopului, care trebuie să meargă până într-acolo încât să-și jertfească viața pe altarul Bisericii lui Hristos. Căci așa cum în mediul militar erou nu este decât ostașul care își apără valorile și Patria cu prețul propriei vieți, tot așa și păstorul de suflete, nu este un păstor autentic, devotat, ci se arată a fi „fur și tâlhar” dacă nu își riscă propria viață pentru oile sale. Acest aspect îl surprinde și părintele Emilianos Simonopetritul spunând: „Nu se poate ca cineva să fie un preot autentic dacă îl frământă gândul ca nu cumva să moară, nu cumva să-și piardă sănătatea”[1].

Un astfel de slujitor al Domnului a fost Episcopul General de Brigadă Dr. Partenie Ciopron, ultimul episcop care a păstorit Episcopia Armatei Române de la Alba Iulia (1937-1948), și care a avut și cea mai bogată și mai dinamică activitate. Născut în ținutul Botoșanilor, în satul Păltiniș, în ultima zi a lunii septembrie din anul 1896, Ștefan – Petre a dovedit de mic o dragoste aparte pentru Biserica strămoșească, motiv pentru care va intra la vârsta de 17 ani ca frate în mănăstirea Slatina, ctitoria domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Liniștea sihăstrească și rugăciunea vor fi curmate de începerea Primului Război Mondial (1914-1918) la care va lua parte ca soldat în cadrul Regimentului 29 Infanterie Dorohoi, luptând în anul 1917 alături de ceilalți ostași români pe frontul Cașin – Oituz, unde va fi și rănit. Pentru faptele sale merituoase este decorat cu medalia „Crucea comemorativă a Războiului 1916 – 1918”, iar în anul 1921 la 1 aprilie este „lăsat la vatră” cu gradul de sergent[2].

După ce a slujit Patria și a văzut visul de secole al românilor împlinit, făurirea României Mari, se reîntoarce la Mănăstirea Slatina unde va primi la praznicul Sfinților Împărați din anul 1921 chipul îngeresc cu numele de Partenie și tot în acest an va fi hirotonit ierodiacon. Însă Pronia divină îi va deschide ierodiaconului Partenie o altă cale care îl va duce până pe culmile arhieriei punându-și în valoare talantul primit de la Dumnezeu și cultivând în sufletele oamenilor semințele credinței și ale dragostei de Neam, Patrie și Biserica Ortodoxă.

Anul 1937 este anul providențial pentru arhimandritul[3] Partenie. Astfel, o dată cu moartea celui de-al doilea episcop al Armatei, dr. Ioan Stroia, la 18 aprilie 1937, Sfântul Sinod a purces la alegerea de trei candidați pentru ocuparea scaunului vlădicesc al Armatei Române. Printre cei trei candidați[4] propuși se afla și Arhimandritul de la Iași, Partenie, care a și fost în cele din urmă ales de Ministerul Apărării Naționale, la 10 iulie, în funcția de Episcop al Armatei. De ce tocmai el? Ei bine, faptul că a trecut prin experiența războiului, că știa ca nimeni altul ce înseamnă viața ostașului în Armata Română atât la timp de pace, cât și de război, faptul că pe sub mantia călugărească purta rana pricinuită de război, iar peste ea medalia primită ca recunoaștere a vitejeștelor sale fapte, toate acestea au cântărit foarte mult în ochii celor însărcinați cu alegerea noului episcop. Hirotonia sa întru arhiereu s-a făcut la 27 septembrie 1937, în Paraclisul Palatului Patriarhal din București, de către Mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei, iar instalarea la Alba Iulia, sediul Episcopiei militare, s-a făcut la 10 octombrie, de către Irineu Târgovișteanul Mihălceascu, pe atunci vicar patriarhal[5].

Cu mult tact pastoral și cu multă dragoste față de Biserică și Armata Română, Episcopul Partenie Ciopron a întreprins una din cele mai bogate activități, și pe bună dreptate a fost socotit ca fiind cel mai energic vlădică pe care l-a avut Episcopia Armatei Române: „Tânăr energic, destoinic, bine pregătit, cu prestanță, așa cum se cere unui militar, cu voință hotărâtă de a realiza și gata să facă orice sacrificiu pentru instituția ce i-a fost încredințată”[6]. Iar sacrificiile sale au fost multe și mari, căci peste România s-au abătut norii negri ai celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), iar ostașii români au fost chemați din nou sub arme. Motiv pentru care vlădica Partenie, ca fiu al țării și totodată, ca unul ce gustase deja cupa amară a frontului, a simțit nevoia să fie prezent în mijlocul soldaților, pe linia frontului, îmbărbătându-i și încurajându-i să dea dovadă de dârzenie în fața nenorocirilor pe care istoria le punea înainte, căci „Țara și Neamul se află în mijlocul unei mari încercări […]. Aprindeți în inimile voastre candela nădejdii”[7].

Așadar, în anul 1940, anul pierderilor teritoriale fără a se trage un glonț, a determinat pe Episcopul militar, însoțit de protopopul militar Ioan Dăncilă, să cutreiere țara în lung și în lat mai ales în partea de vest a țării, unde a săvârșit diferite slujbe religioase și a rostit cuvinte de îmbărbătare contribuind din plin la însuflețirea și întărirea ostașilor pentru care nu mai exista o altă soluție decât războiul. Despre modul cum săvârșea sfintele slujbe stă scris următoarele: „felul cum oficiază serviciul divin obligă pe toţi ascultătorii să trăiască clipe de adevărată înălţare sufletească şi uitare de sine”[8].

În anul 1941, dată la care România intră în război, episcopul Partenie alături de Generalul Ion Antonescu a făcut mai multe vizite în marile localități eliberate de armatele române: Cernăuți, Bălți, Hotin, Chișinău, Soroca, Tighina, unde a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și a rostit înflăcărate predici adresate atât românilor din aceste ținuturi, cât și militarilor români cărora le spunea: „Fiecare ostaș trebuie să știe că biruința nu este un Dar pe care ni-l oferă de-a gata cineva mai puternic decât noi. Biruința trebuie câștigată prin munca și vrednicia noastră”[9].

În anul 1942, când armata română alături de Germania nazistă trecea Nistrul înspre Est până în Crimeea, Cotul Donului și Caucaz, îl aflăm și pe vlădica Partenie, care la 9 iulie 1942, „a oficiat o Sfântă Liturghie de câmp pe stadionul sportiv din Odesa – o arenă imensă cu o splendidă privire spre mare. În acest cadru pitoresc și atractiv se aflau adunați atunci pentru sfânta slujbă mii de ostași împreună cu comandanții de toate gradele, precum și șefii autorităților civile din Odessa”[10].

Așadar, Episcopul Partenie Ciopron a fost „un om printre oameni”[11] și un arhiereu jertfitor pe care Episcopia Armatei și Biserica Ortodoxă la avut în cele mai critice momente ale istoriei. Personalitatea sa, bogata și fructuoasa activitate, atât de pe cuprinsul țării, cât și de pe front, i-a determinat pe mulți să afirme faptul că: „A îmbărbătat şi entuziasmat trupa, dând prin aceasta un sprijin real corpului ofiţeresc pentru formarea caracterelor ostăşeşti în sensul jertfei pentru Patrie” (Generalul Aurel Aldea)[12].

(drd. Brădățan Florinel Cristian)